Ghid cu privire_la_cooperarea_juridica_internationala
120042399 drept-procesual-civil-ciobanu-boroi
1. Drept procesual civil
Cuprins
Capitolul I. Acţiunea civilă
Secţiunea I. Condiţii de exercitare
§1. Consideraţii introductive
§2. Afirmarea unui drept (formularea unei pretenţii)
§3. Interesul
§4. Capacitatea procesuală
§5. Calitatea procesuală
Secţiunea a II-a. Clasificarea acţiunilor civile (cererilor de chemare în
judecată)
§1. Precizări prealabile
§2. Cereri principale, cereri accesorii şi cereri incidentale
§3. Acţiuni (cereri) în realizare, acţiuni (cereri) în constatare şi acţiuni
(cereri) în constituire
§4. Acţiuni (cereri) nepatrimoniale şi acţiuni (cereri) patrimoniale
(personale, reale şi mixte)
Capitolul II. Participanţii la procesul civil
Secţiunea I. Instanţa
§ 1. Rolul judecătorului în procesul civil
1.1. Aspectele sub care se manifestă rolul activ al judecătorului
1.2. Corelaţia dintre rolul activ al judecătorului şi unele principii generale
ale procedurii civile
1.2.1. Rolul activ al judecătorului şi principiul disponibilităţii
1.2.2. Rolul activ al judecătorului şi principiul contradictorialităţii
1.2.3. Rolul activ al judecătorului şi aflarea adevărului
§2. Compunerea şi constituirea instanţei
2.1. Compunerea instanţei
2.2. Constituirea instanţei
2.3. Incidentele procedurale privind compunerea sau constituirea
instanţei
2.3.1. Incompatibilitatea
2.3.2. Abţinerea şi recuzarea
2. 2.3.3. Alte incidente procedurale referitoare la alcătuirea instanţei
Secţiunea a II-a. Părţile
§1. Drepturile şi îndatoririle părţilor. Abuzul de drept procedural
1.1. Enumerarea drepturilor procedurale ale părţilor
1.2. îndatoririle procesuale ale părţilor
1.3. Abuzul de drept procedural
§2. Coparticiparea procesuală
2.1. Noţiunea şi clasificarea coparticipării procesuale
2.2. Efectele coparticipării procesuale
§3. Participarea terţilor la judecată
3.1. Precizări introductive
3.2. Intervenţia voluntară
3.2.1. Noţiune. Felurile intervenţiei voluntare
3.2.2. Intervenţia voluntară principală
3.2.3. Intervenţia voluntară accesorie
3.3. Chemarea în judecată a altor persoane
3.4. Chemarea în garanţie
3.5. Arătarea titularului dreptului
§4. Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice în procesul civil
4.1. Consideraţii introductive
4.2. Reprezentarea persoanelor fizice prin mandatar neavocat
4.3. Particularităţi privind reprezentarea prin avocat
4.4. Sancţiunea în cazul nejustificării calităţii de reprezentant
Secţiunea a III-a. Participarea procurorului la procesul civil
§1. Precizări prealabile
§2. Poziţia procesuală a procurorului în procesul civil
§3. Formele participării procurorului la procesul civil
3.1. Pornirea procesului civil
3.2. Participarea la judecata procesului civil
3.3. Exercitarea căilor de atac
3.4. Cererea de punere în executare a hotărârilor
3. Capitolul III. Competenţa
Secţiunea I. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti
§1. Principiul stabilirii competenţei generale a instanţelor judecătoreşti
§2. Competenţa în materia controlului de constituţionalitate
§3. Competenţa în materie electorală
3.1. Alegerile locale
3.2. Alegerile parlamentare
3.3. Alegerile prezidenţiale
§4. Competenţa în materia contenciosului administrativ
4.1. Competenţa instanţelor judecătoreşti ordinare de contencios
administrativ
4.2. Competenţa instanţelor judecătoreşti speciale de contencios
administrativ
4.3. Competenţa instanţelor judecătoreşti de a controla soluţiile unor
jurisdicţii speciale administrative
§5. Competenţa în anumite materii
5.1. Competenţa în materia litigiilor de muncă
5.2. Competenţa în materia rezolvării unor neînţelegeri referitoare la
exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti
5.3. Competenţa în materia actelor de stare civilă şi a înregistrărilor de
stare civilă
5.4. Competenţa în materia schimbării, rectificării şi modificării numelui
5.5. Competenţa în materia protecţiei concurenţei comerciale
5.6. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de cea a notarului
public 5.6.1. Procedura succesorală
5.6.2. Alte proceduri notariale reglementate de Legea nr. 36/1995
Secţiunea a II-a. Competenţa materială
§1. Consideraţii introductive
§2. Competenţa materială a judecătoriei
§3. Competenţa materială a tribunalului
§4. Competenţa materială a curţii de apel
§5. Competenţa materială a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
§6. Aspecte referitoare la criteriul valoric în delimitarea competenţei
materiale
4. Secţiunea a III-a.
Competenţa teritorială
§1. Precizări introductive
§2. Competenţa teritorială de drept comun
§3. Competenţa teritorială alternativă (facultativă)
§4. Competenţa teritorială exclusivă (excepţională)
Secţiunea a IV-a. Prorogarea competenţei
§1. Prorogarea legală
§2. Prorogarea judecătorească. Strămutarea
2.1. Enumerarea cazurilor de prorogare judecătorească a competenţei
2.2. Strămutarea pricinilor
§3. Prorogarea convenţională (voluntară)
Secţiunea a V-a. Incidente procedurale referitoare la competenţă
§1. Excepţia de necompetenţă
1.1. Invocare
1.2. Soluţionare
1.3. Particularităţile hotărârii de declinare a competenţei
§2. Conflictele de competenţă
2.1. Noţiune. Feluri. Condiţii
2.2. Soluţionarea conflictelor de competenţă
Capitolul IV. Actele de procedură şi termenele procedurale
Secţiunea I. Nulitatea actelor de procedură
§1. Noţiune
§2. Clasificarea nulităţilor actelor de procedură
§3. Cazurile de nulitate
§4. Invocarea nulităţii actelor de procedură
§5. Efectele nulităţii actelor de procedură
Secţiunea a II-a. Termenele procedurale
§1. Noţiunea şi clasificare
§2. Mod de calcul
5. §3. Durata termenelor procedurale
Secţiunea a III-a. Decăderea şi repunerea în termen
§1. Noţiunea şi importanţa decăderii
§2. Condiţiile decăderii
§3. Invocarea şi pronunţarea decăderii
§4. Efectele decăderii
§5. Repunerea în termen
Capitolul V. Judecata în primă instanţă
Secţiunea I. Cererea de chemare în judecată
§1. Noţiune
§2. Cuprinsul (elementele) cererii de chemare în judecată
§3. Introducerea cererii de chemare în judecată şi constituirea dosarului
§4. Efectele introducerii cererii de chemare în judecată
Secţiunea a II-a. Întâmpinarea şi cererea reconvenţională
§1. Întâmpinarea
§2. Cererea reconvenţională
Secţiunea a III-a. Măsurile asigurătorii
§1. Precizări prealabile
§2. Sechestrul asigurător
2.1. Noţiune şi condiţii de înfiinţare
2.2. Procedura de înfiinţare a sechestrului asigurător
2.3. Valorificarea bunurilor sechestrate asigurător. Ridicarea sechestrului
asigurător
§3. Poprirea asigurătorie
§4. Sechestrul judiciar
4.1. Noţiune şi condiţii de înfiinţare
4.2. Procedura de înfiinţare
Secţiunea a IV-a. Citarea şi comunicarea actelor de procedură
§1. Reguli generale
§2. Cuprinsul citaţiei
§3. Persoanele care urmează a fi citate şi modul de citare
6. §4. înmânarea citaţiei şi a altor acte de procedură
Secţiunea a V-a. Excepţiile procesuale
§1. Precizări prealabile
§2. Definirea excepţiilor procesuale
§3. Clasificarea excepţiilor procesuale
3.1. Excepţii de procedură şi excepţii de fond
3.2. Excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii
3.3. Excepţii absolute şi excepţii relative
3.4. Consideraţii referitoare la inadmisibilităţi
§4. Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale
Secţiunea a VI-a. Probele
§1. Consideraţii generale
1.1. Noţiunea şi importanţa probelor în procesul civil
1.2. Obiectul şi sarcina probei
1.2.1. Obiectul probei
1.2.2. Sarcina probei
1.3. Reguli comune referitoare la admisibilitatea, administrarea şi
aprecierea probelor
1.3.1. Admisibilitatea probelor
1.3.2. Administrarea probelor
1.3.3. Aprecierea probelor
1.4. Asigurarea dovezilor
§2. Proba prin înscrisuri
2.1. Definiţia şi clasificarea înscrisurilor
2.2. Înscrisurile autentice
2.2.1. Noţiune
2.2.2. Avantajele înscrisului autentic. Forţa probantă
2.2.3. Opozabilitatea erga omnes a înscrisului autentic
2.2.4. Conversiunea înscrisului autentic în înscris sub semnătură privată
sau în început de dovadă scrisă
2.3. Înscrisurile sub semnătură privată
2.3.1. Precizări introductive
2.3.2. Formalitatea multiplului exemplar
7. 2.3.3. Menţiunea „bun şi aprobat”
2.3.4. Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată 260
2.3.5. Data înscrisului sub semnătură privată 261
2.4. înscrisul în formă electronică
2.5. Administrarea probei prin înscrisuri
2.5.1. Producerea înscrisurilor
2.5.2. Procedura verificării de scripte
2.5.3. Procedura falsului
3. Proba prin declaraţiile martorilor
3.1. Precizări introductive
3.2. Admisibilitatea probei prin declaraţiile martorilor
3.2.1. Admisibilitatea probării prin declaraţii de martori a faptelor
juridice stricto sensu
3.2.2. Admisibilitatea probării prin declaraţii de martori a actelor
juridice
3.3. Administrarea probei cu martori
3.3.1. Propunerea martorilor
3.3.2. Persoanele care pot fi ascultate ca martori
3.3.3. Prezentarea şi ascultarea martorilor
3.4. Aprecierea declaraţiilor martorilor
§4. Proba prin rapoartele de expertiză
4.1. Precizări introductive
4.2. Admisibilitatea expertizei
4.3. Administrarea expertizei
4.4. Forţa probantă a raportului de expertiză
§5. Cercetarea la faţa locului
§6. Mărturisirea
6.1. Definirea, natura juridică şi felurile mărturisirii
6.2. Caracterele şi admisibilitatea mărturisirii
6.3. Administrarea mărturisirii. Interogatoriul
6.3.1. Propunerea şi încuviinţarea sau ordonarea interogatoriului
6.3.2. Obiectul interogatoriului
6.3.3. Persoanele care pot răspunde la interogatoriu
8. 6.3.4. Luarea interogatoriului
6.3.5. Efectele chemării la interogatoriu
6.4. Problema indivizibilităţii mărturisirii judiciare
6.5. Irevocabilitatea mărturisirii. Forţa probantă a mărturisirii
§7. Prezumţiile
7.1. Noţiune. Clasificare
7.2. Prezumţiile legale
7.3. Prezumţiile simple
Secţiunea a VII-a. Suspendarea judecăţii şi perimarea
§1. Suspendarea judecăţii
1.1. Noţiunea şi felurile suspendării
1.2. Suspendarea voluntară
1.3. Suspendarea legală de drept
1.4. Suspendarea legală facultativă
1.5. Procedura şi efectele suspendării
§2. Perimarea
2.1. Consideraţii generale referitoare la perimare
2.1.1. Noţiunea şi justificarea perimării
2.1.2. Natura juridică a perimării. Delimitarea perimării de alte instituţii
2.2. Sfera de aplicare şi condiţiile perimării
2.2.1. Învestirea instanţei cu o cerere care a declanşat o judecată în
primă instanţă sau într-o cale de atac
2.2.2. Rămânerea pricinii în nelucrare timp de un an în materie civilă şi
de 6 luni în materie comercială
2.2.3. Lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părţii
2.3. Procedura de constatare a perimării
2.4. Efectele perimării
Secţiunea a VIII-a. Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor
§1. Consideraţii generale
§2. Desistarea
2.1. Renunţarea la judecată
2.2. Renunţarea la dreptul subiectiv pretins
9. §3. Achiesarea
3.1. Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului
3.2. Achiesarea părţii la hotărârea pronunţată
§4. Tranzacţia judiciară
Capitolul VI. Căile de atac
Secţiunea I. Apelul
§1. Sediul materiei. Caracterizare. Felurile apelului
§2. Obiectul apelului
§3. Subiectele apelului
3.1. Precizări prealabile
3.2. Părţile din proces
3.3. Persoane care nu au luat parte la judecata de fond
3.4. Procurorul
§4. Sesizarea instanţei de apel
4.1. Instanţa competentă
4.2. Termenul de apel
A. Durată şi punct de plecare
B. Întreruperea termenului de apel
C. Sancţiunea nerespectării termenului de apel
4.3. Cererea de apel şi efectele ei
A. Cuprinsul şi timbrarea cererii de apel
B. Depunerea cererii de apel
C. Efectele cererii de apel
§5. Procedura de judecată a apelului
5.1. Procedura prealabilă la instanţa de apel. Întâmpinarea
5.2. Judecarea apelului
A. Compunerea instanţei
B. Reguli privind judecata
C. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel
10. Secţiunea a II-a. Contestaţia în anulare
§1. Sediul materiei. Caracterizare. Felurile contestaţiei
§2. Contestaţia în anulare obişnuită
2.1. Motivele contestaţiei
2.2. Admisibilitatea contestaţiei
§3. Contestaţia în anulare specială
3.1. Admisibilitatea contestaţiei
3.2. Motivele contestaţiei
§4. Sesizarea instanţei
4.1. Instanţa competentă şi sesizarea ei
4.2. Părţile în contestaţia în anulare
4.3. Termenul de exercitare
§5. Judecata contestaţiei în anulare
Secţiunea a III-a. Revizuirea
§ 1. Caracterizare. Sediul materiei
§2. Obiectul revizuirii
§3. Motivele de revizuire
3.1. Dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot
aduce la îndeplinire
3.2. Dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut
(extra petita) sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut (minus petita), ori
s-a dat mai mult decât s-a cerut (plus petita)
3.3. Dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă
3.4. Dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată,
a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă
hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma
judecăţii ori dacă un magistrat (judecător sau procuror) a fost sancţionat
disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în
această cauză
3.5. Dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare,
reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau
modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei
11. revizuire se cere
3.6. Dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate
publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi
deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere
3.7. Dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi
grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi
persoane, având aceeaşi calitate
3.8. Dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să
înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa
sa
3.9. Dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare
a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri
judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se
producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate
§4. Sesizarea instanţei
4.1. Părţile. Instanţa competentă şi sesizarea ei
4.2. Termenul de exercitare
§5. Judecata revizuirii
Capitolul VII. Proceduri speciale
Secţiunea I. Ordonanţa preşedinţială
§1. Consideraţii introductive
§2. Condiţiile (speciale) de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale
2.1. Precizări prealabile
2.2. Urgenţa
2.3. Caracterul vremelnic
2.4. Neprejudecarea fondului
§3. Sesizarea instanţei
§4. Procedura de judecată
§5. Sfera de aplicare a ordonanţei preşedinţiale
5.1. Precizări introductive
5.2. În materia raporturilor de familie
5.3. În materia raporturilor de vecinătate şi de proprietate
5.4. În materia raporturilor locative
5.5. În materia executării silite
12. 5.6. În materie comercială
5.7. În materia organizării şi funcţionării fundaţiilor
Secţiunea a II-a. Oferta de plată
§1. Sediul materiei. Justificare. Condiţiile ofertei de plată
§2. Procedura ofertei de plată şi efectele ei
Secţiunea a III-a. Procedura divorţului
§1. Sediul materiei. Particularităţile procedurii
§2. Instanţa competentă în materia divorţului
§3. Sesizarea instanţei de divorţ
3.1. Legitimarea procesuală
3.2. Cererea de divorţ
3.3. Cererea reconvenţională
§4. Particularităţi privind faza judecăţii
4.1. Depunerea cererii. Fixarea termenului. Citarea
4.2. Obligativitatea înfăţişării personale a părţilor
4.3. Şedinţa de judecată
A. Publicitatea
B. Prezenţa obligatorie a reclamantului
C. Regimul probelor
D. Luarea unor măsuri provizorii pe timpul judecării divorţului
E. Judecarea unor cereri accesorii
F. Particularităţi privind actele procesuale de dispoziţie în procesul de
divorţ
G. Hotărârea de divorţ şi efectele ei
H. Căile de atac
§5. Divorţul prin consimţământul soţilor
Secţiunea a IV-a. Partajul judiciar
§ 1. Sediul materiei. Cazurile în care partajul judiciar este obligatoriu şi
căile procesuale de realizare
§2. Sesizarea instanţei
13. 2.1. Instanţa competentă
2.2. Părţile în partaj
2.3. Cererea de chemare în judecată
§3. Împărţeala prin bună învoială în cadrul procesului de partaj
§4. Procedura partajului
§5. Hotărârea de partaj. Efecte. Executare
Secţiunea a V-a. Procedura somaţiei de plată
§1. Consideraţii introductive
§2. Condiţii (speciale) de admisibilitate
§3. Sesizarea instanţei
§4. Particularităţi referitoare la procedura de judecată
§5. Cererea în anulare
§6. Învestirea cu formulă executorie. Particularităţi privind contestaţia la
executare
Capitolul VIII. Executarea silită
Secţiunea I. Consideraţii generale
§1. Definiţia executării silite şi caracteristicile constrângerii judiciare
§2. Natura juridică a executării silite
§3. Modalităţile executării silite
Secţiunea a II-a. Participanţii la executarea silită
§1. Consideraţii generale
§2. Părţile în faza executării silite. Drepturile şi obligaţiile lor comune
§3. Organele de executare
§4. Instanţa judecătorească
§5. Procurorul
Secţiunea a III-a. Caracterul creanţelor puse în executare
Secţiunea a IV-a. Titlurile executorii
§1. Noţiuni generale
§2. Hotărârile instanţelor judecătoreşti
§3. Actele autentificate de notarul public
§4. Hotărârile arbitrale
14. §5. Hotărârile judecătoreşti străine
§6. Cambia, biletul la ordin şi cecul
§7. Actele de sancţionare în materia contravenţiilor
§8. Titlurile executorii privind creanţele fiscale
§9. Contractele de împrumut bancar, creditor fiind Banca naţională şi
contractele de credit bancar
§10. Alte titluri executorii
Secţiunea a V-a. Cererea de executare silită şi constituirea dosarului de
executare
Secţiunea a VI-a. Înştiinţarea prealabilă a debitorului
Secţiunea a VII-a. Prescripţia dreptului de a cere (obţine) executarea
silită
§1. Consideraţii generale. Sediul materiei
§2. Termenul de prescripţie
§3. Suspendarea şi întreruperea cursului termenului de prescripţie
A. Suspendarea cursului prescripţiei
B. Întreruperea prescripţiei
§4. Repunerea în termenul de prescripţie
Secţiunea a VIII-a. Suspendarea executării silite
§1. Noţiuni generale
§2. Suspendarea acordată de creditor
3. Suspendarea acordată de instanţa de judecată, pe baza căilor de
atac contra hotărârilor judecătoreşti
A. Suspendarea executării în cazul apelului
B. Suspendarea executării în cazul recursului
C. Suspendarea executării în cazul contestaţiei în anulare
D. Suspendarea executării în cazul cererii de revizuire
4. Suspendarea acordată de instanţă în temeiul contestaţiei la
executare
Secţiunea a IX-a. Perimarea executării silite
§1. Noţiuni generale
§2. Procedura perimării
§3. Efectul perimării
15. §4. Cazurile în care nu se aplică perimarea
Secţiunea a X-a. Alte incidente de temporizare a procedurii de
executare
§1. Existenţa proprietăţii comune asupra bunului urmărit
§2. Beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune
Secţiunea a XI-a. întoarcerea executării silite
Secţiunea a XII-a. Contestaţia la executare
§1. Noţiuni generale. Subiectele şi obiectul contestaţiei
§2. Natura juridică a contestaţiei la executare
§3. Competenţa pentru soluţionarea contestaţiei la executare
A. Hotărâri ale instanţelor judecătoreşti pronunţate în ţară
B. Hotărâri ale instanţelor judecătoreşti pronunţate în străinătate
C. Titluri executorii altele decât hotărârile judecătoreşti
§4. Termenul de exercitare a contestaţiei la executare
§5. Procedura de judecată a contestaţiei la executare
Secţiunea a XIII-a. Obiectul executării silite
§1. Noţiunea de obiect al executării silite
§2. Bunurile neurmăribile aparţinând persoanelor fizice
A. Bunuri exceptate de la urmărirea silită ca inalienabile
B. Bunurile care deşi alienabile, sunt exceptate de lege de la urmărirea
silită în considerarea scopului pentru care sunt folosite
Anexă Teste grilă
Răspunsuri corecte
Abrevieri
alin. - alineat
art. - articol
B.J. - Buletinul Jurisprudenţei
C. fam. - Codul familiei
C. proc. civ. - Codul de procedură civilă
CA. - curte(a) de apel
CC. - Curtea Constituţională
CD. - Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
C.J. - Curierul Judiciar
C.S.J. - Curtea Supremă de Justiţie
16. Col. civ. - Colegiul civil
Dreptul - Revista Dreptul
Ed. - Editura
ed. - Ediţia
E.D.P. - Editura Didactică şi Pedagogică
I.C.C.J. - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Jud. - Judecătoria
Juridica - Revista Juridica
J.N. - Revista Justiţia Nouă
lit. - litera
L.P. - Revista Legalitatea Populară
O.G. - Ordonanţa Guvernului
O.U.G. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
p. - pagina
P.R. - Revista Pandectele Române
R.D.C. - Revista de drept comercial
R.R.D. - Revista Română de Drept
R.R.D, maritim - Revista Română de Drept Maritim
R.R.D, muncii - Revista Română de Dreptul Muncii
Repertoriu I - /. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în
materie
civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
1952-1969, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970
Repertoriu II - /. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în
materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
Repertoriu III - /. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară
în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
1975-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
Repertoriu IV - /. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară
în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
1980-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986
S.C.J. - Revista Studii şi Cercetări Juridice
Trib. Bucureşti - Tribunalul (Municipiului) Bucureşti
Trib. jud. - tribunal judeţean
Trib. reg. - tribunal regional
Trib. Suprem - Tribunalul Suprem
Lista lucrărilor frecvent citate*'
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed.
Naţional, Bucureşti, 1996
G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I, Ed. AII
Beck, Bucureşti, 2001
Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală.
Judecata la prima instanţă. Hotărârea, ed. a ll-a, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983
17. I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a ll-a, Ed. AH Beck, Bucureşti,
2002
E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, Bucureşti, 1932
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. AU Beck, Bucureşti, 2005
Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1960
E. Garsonnet, Ch. Cezar-Bru, Trăite” th6orique et pratique de procădure
civile et commerciale, Sirey, Paris, 1913
Capitolul I Acţiunea civilă
Secţiunea I. Condiţii de exercitare
§1. Consideraţii introductive
Înainte de a analiza condiţiile de exercitare a acţiunii civile, este
necesar să stabilim ce se înţelege prin noţiunea de acţiune civilă.
Pentru definirea acţiunii civile, trebuie pornit de la următoarele
precizări făcute în literatura de specialitate:
- acţiunea civilă este în strânsă legătură cu protecţia judiciară a
drepturilor subiective civile, precum şi a unor situaţii juridice pentru a căror
realizare calea judecăţii este obligatorie (în materie posesorie, în materia
filiaţiei, a divorţului etc.);
- acţiunea civilă cuprinde toate mijloacele procesuale pe care legea le
pune la dispoziţie pentru protejarea drepturilor subiective şi a situaţiilor
juridice pentru a căror realizare calea judecăţii este obligatorie, fiecare din
aceste mijloace procesuale reprezentând forme de manifestare a acţiunii
civile (cereri, excepţii, căi de atac etc.);
- acţiunea este uniformă, cuprinde aceleaşi mijloace procesuale,
indiferent de dreptul ce se valorifică, dar când se exercită, acţiunea este
influenţată de dreptul subiectiv (sau de situaţia juridică protejată de lege -
situaţia juridică pentru a cărei realizare calea judecăţii este obligatorie),
dobândind din natura şi caracteristicile acestuia;
- în momentul în care se apelează la acţiune, aceasta se
individualizează, devine proces.
Acţiunea civilă ar putea fi definită ca ansamblul mijloacelor procesuale
(forme de manifestare a acţiunii civile - cereri, excepţii, căi de atac) prin care
se poate realiza protecţia judiciară a drepturilor subiective şi a situaţiilor
juridice ocrotite de lege (situaţia juridică protejată de lege - situaţia juridică
pentru a cărei realizare calea judecăţii este obligatorie).
Trebuie reţinut că, deşi în frecvente cazuri noţiunea de acţiune civilă
este utilizată pentru a desemna cererea de chemare în judecată, este totuşi
necesar să nu se pună semnul egalităţii între cererea de chemare în judecată
şi acţiunea civilă, deoarece cererea de chemare în judecată reprezintă numai
una din formele concrete de manifestare a acţiunii civile (cea prin care se
18. pune în mişcare acţiunea civilă), e doar un mijloc procesual, însă, acţiunea
civilă există mai înainte de cerere, chiar şi atunci când titularul dreptului
subiectiv civil nu sesizează instanţa.
* Avându-se în vedere numărul mare de trimiteri bibliografice ce s-a
făcut la aceste lucrări în notele de subsol din prezenta lucrare ele sunt citate
numai după numele autorilor.
A se vedea: E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, voi. I, Bucureşti,
1932, p. 119-125; /. Stoenescu, S. Tilberstein, Drept procesual civil. Teoria
generală. Judecata la prima instanţă. Hotărârea, ed. a ll-a, E.D.P., Bucureşti,
1983, p. 230 şi urm.; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură
civilă, voi. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 249-250; G. Boroi, Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p.
124-125.
În literatura noastră de specialitate nu există un punct de vedere unitar
în ceea ce priveşte condiţiile (generale) de exercitare a acţiunii civile. În
opinia dominantă, sunt reţinute patru condiţii (generale) de exercitare a
acţiunii civile (ale oricărei forme concrete de manifestare a acţiunii civile),
condiţii care sunt, în acelaşi timp, şi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca
o persoană fizică sau juridică să fie parte într-un proces civil:
- afirmarea unui drept sau a unei situaţii juridice protejate de lege (în
alte cuvinte, formularea unei pretenţii),
- interesul,
- capacitatea procesuală şi
- calitatea procesuală.
§2. Afirmarea unui drept (formularea unei pretenţii)
Pentru declanşarea oricărui proces civil este necesar să se formuleze o
pretenţie. Astfel, art. 109 C. proc. civ. dispune că „oricine pretinde un drept
împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei
competente”.
Este însă de reţinut că, deşi în cele mai multe cazuri prin punerea în
mişcare a acţiunii civile se urmăreşte să se obţină protecţia judiciară
(recunoaşterea sau, după caz, realizarea) a unui drept subiectiv civil, uneori,
se solicită protecţia judiciară a unei situaţii juridice pentru a cărei realizare
calea judecăţii este obligatorie (de exemplu, în cazul acţiunilor posesorii).
Aşadar, pentru exercitarea acţiunii civile (pentru a fi parte în procesul
civil) este necesar ca o persoană să pretindă (să afirme) un drept subiectiv
civil sau să se prevaleze de o situaţie juridică pentru a cărei realizare calea
judecăţii este obligatorie, deci să supună judecăţii o pretenţie.
1 A se vedea: G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, voi. II, Iaşi, 1889,
p. 29; /. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 279; V.M. Ciobanu, voi. I, p. 319-320; G.
19. Boroi, voi. I, p. 167.
Într-o altă concepţie, se susţine că nu există suprapunere perfectă între
condiţiile pentru a fi parte în procesul civil şi condiţiile pentru exercitarea
acţiunii civile (condiţiile pentru a fi parte în proces ar fi:
- capacitatea procesuală de folosinţă,
- calitatea procesuală şi
- interesul,
iar condiţiile pentru exercitarea acţiunii civile ar fi:
- capacitatea procesuală de folosinţă şi de exerciţiu,
- afirmarea unui drept,
- calitatea procesuală şi
- interesul) –
Diferenţa: capacitatea de exerciţiu şi afirmarea unui drept (formularea
unei pretenţii).
I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. a ll-a, Ed. AII Beck, Bucureşti,
2002, p. 147. Totuşi, părţile reprezintă unul din elementele acţiunii civile,
ceea ce înseamnă că o persoană nu poate deveni parte în proces dacă nu a
fost pusă în mişcare acţiunea civilă, iar pentru declanşarea acţiunii civile este
necesar să se introducă o cerere de chemare în judecată, prin care să se
formuleze o pretenţie, deci o persoană poate deveni parte în proces dacă
sunt îndeplinite cumulativ condiţiile necesare exercitării acţiunii civile. În
consecinţă, alături de interes, calitate procesuală şi capacitate procesuală,
trebuie reţinută şi afirmarea unui drept (formularea unei pretenţii) ca o
condiţie atât pentru exercitarea acţiunii civile, cât şi pentru a fi parte în
proces. Desigur că nu este necesară verificarea de către instanţa de judecată
a unei astfel de condiţii pentru fiecare parte din proces, fiind suficientă
îndeplinirea cerinţei respective în persoana reclamantului, activitatea
procesuală a celorlalte părţi urmând a viza pretenţia deja formulată. Redând
aceeaşi idee într-o altă exprimare, vom spune că o persoană poate deveni
parte în proces dacă supune judecăţii o pretenţie sau dacă solicită pentru
sine ori chiar pentru o altă parte din proces pretenţia deja dedusă judecăţii
sau dacă împotriva ei este formulată o pretenţie.
Se admite că, pentru a se bucura de protecţie judiciară, dreptul
subiectiv civil trebuie să întrunească anumite cerinţe:
- să fie recunoscut şi ocrotit de lege, adică să nu intre în conţinutul unui
raport juridic care să contravină normelor legale imperative sau regulilor de
convieţuire socială;
- să fie exercitat în limitele sale externe, de ordin material şi juridic,
precum şi în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului economic şi
social în vederea căruia este recunoscut de lege;
- să fie exercitat cu bună-credinţă;
- să fie actual.
În legătură cu această din urmă cerinţă, se impun unele precizări.
Cerinţa se referă la ipotezele în care se solicită instanţei realizarea
20. dreptului, nu şi atunci când se cere să se constate existenţa dreptului în
starea în care se găseşte.
De asemenea, în cazul în care dreptul subiectiv civil nu este actual,
deci este supus unui termen suspensiv sau unei condiţii suspensive, titularul
poate solicita anumite măsuri de asigurare ori conservare sau poate proceda
la o asigurare a dovezilor.
În sfârşit, în cazurile expres prevăzute de lege, se poate introduce o
acţiune preventivă, care nu îl va prejudicia cu nimic pe debitor, deoarece
hotărârea obţinută se va putea pune în executare numai după ce dreptul
subiectiv a devenit actual.
Astfel, potrivit art. 110 C. proc. civ.:
- cererea pentru predarea unui imobil, la împlinirea termenului de
locaţiune, poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen (termenul
de locaţiune);
- executarea la termen a unei obligaţii alimentare sau a altei prestaţii
periodice poate fi cerută înainte de termen;
- preşedintele instanţei poate încuviinţa, înainte de împlinirea
termenului, cererea pentru executarea la termen a unor obligaţii ori de câte
ori va aprecia că cererea este îndreptăţită pentru a preîntâmpina
reclamantului o pagubă însemnată pe care acesta ar suferi-o dacă ar aştepta
împlinirea termenului.
Subliniem că existenţa dreptului subiectiv civil pretins (sau, după caz, a
situaţiei juridice afirmate), precum şi îndeplinirea cerinţelor menţionate mai
sus se stabilesc de către instanţă, după dezbateri contradictorii, la sfârşitul
judecăţii.
Tocmai de aceea, condiţia de exercitare a acţiunii civile în discuţie nu
vizează însăşi existenţa dreptului subiectiv, ci numai afirmarea lui
(formularea unei pretenţii).
În cazul în care, în urma probelor administrate şi după dezbaterile
contradictorii, instanţa constată că dreptul subiectiv pretins de reclamant nu
există, atunci cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca neîntemeiată
(nefondată).
Dacă însă se constată că dreptul subiectiv pretins nu este actual, ceea
ce înseamnă că s-a invocat excepţia de prematuritate a cererii (care este o
excepţie de fond, absolută şi peremptorie), cererea de chemare în judecată
va fi respinsă ca prematură, fără a mai fi cercetată pe fondul pretenţiei, iar
reclamantul va fi îndreptăţit să reitereze cererea în momentul în care dreptul
subiectiv devine actual, fără a i se putea opune excepţia puterii de lucru
judecat.
Excepţia de prematuritate a cererii este o excepţie de fond, absolută şi
peremptorie.
Dacă la declanşarea acţiunii civile dreptul subiectiv pretins de
reclamant nu este actual, cererea va fi respinsă ca prematură chiar şi atunci
când data împlinirii termenului suspensiv ar fi foarte apropiată sau condiţia
suspensivă ar fi pe punctul de a se realiza; dacă însă, în momentul în care
21. instanţa urmează a se pronunţa asupra excepţiei de prematuritate a cererii,
dreptul subiectiv a devenit actual (s-a împlinit termenul suspensiv ori s-a
realizat condiţia
§3. Interesul
Prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mişcare
acţiunea civilă, respectiv oricare din formele procedurale ce intră în
conţinutul acesteia. Interesul poate să fie atât material, cât şi moral. în
doctrină se arată că interesul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să fie legitim;
- să fie născut şi actual;
- să fie personal şi direct.
Interesul este legitim atunci când nu contravine legii sau regulilor de
convieţuire socială. în legătură cu această cerinţă, se arată uneori că
interesul trebuie să fie şi juridic, ceea ce înseamnă că un interes pur
economic (spre exemplu, dorinţa unui comerciant de a elimina concurenţa pe
o anumită piaţă relevantă) sau pur teoretic nu ar justifica exerciţiul acţiunii
civile1.
Interesul trebuie să fie născut şi actual, deci să existe în momentul în
care se exercită acţiunea civilă (forma procedurală concretă), în sensul că
partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment
la acţiune (la forma concretă de manifestare a acţiunii). Această cerinţă
trebuie să se verifice şi în cazurile prevăzute de art. 110 C. proc. civ., precum
şi în ipoteza cererilor în constatare (art. 111 C. proc. civ.), ori în caz de
asigurare a dovezilor (art. 235 şi urm. C. proc. civ.).
Interesul trebuie să fie personal2 şi direct, în sensul că folosul practic
trebuie să îl vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe
altcineva. Această cerinţă există şi atunci când forma procedurală nu este
promovată de titularul dreptului, ci de alte persoane sau organe cărora legea
le recunoaşte legitimare procesuală, întrucât folosul practic se produce
asupra titularului.
suspensivă), atunci cererea de chemare în judecată nu va mai putea fi
respinsă ca prematură, ci va trebui cercetată pe fond - E. Herovanu, p. 150;
V.M. Ciobanu, voi. I, p. 269, nota 92.
' Alteori, se consideră că această primă cerinţă a interesului, enunţată
sub forma de „interes legitim juridiceşte proteguit”, vizează mai puţin
exerciţiul dreptului la acţiune, ci mai degrabă priveşte temeinicia sau
netemeinicia pretenţiei formulate, deoarece, pentru a afla dacă un interes
este sau nu în conflict cu legea, este necesar să se dezbată fondul pretenţiei.
în cadrul acestei concepţii, prin cerinţa în discuţie se înţelege că interesul
trebuie să nu contravină legii, precum şi că trebuie să fie în legătură cu
pretenţia formulată, deci cu dreptul subiectiv civil afirmat ori cu situaţia
juridică legală pentru a cărei realizare calea judecăţii este obligatorie.
Tocmai de aceea se spune că procesul civil este (în principiu) un
proces al intereselor private (individuale). Pot exista şi situaţii în care să nu
fie vorba de un interes individual, ci de un interes colectiv (interesul unei
22. categorii de persoane, mai mult sau mai puţin determinate, care se găsesc
sau se pot găsi în aceeaşi situaţie ori într-o situaţie comparabilă, spre
exemplu, interesul consumatorilor unui anumit produs), iar de un asemenea
interes s-ar putea prevala în justiţie numai organele expres prevăzute de
lege.
Lipsa interesului sau a uneia din cerinţele acestuia se invocă pe cale de
excepţie, excepţia lipsei de interes fiind o excepţie de fond, absolută şi
peremptorie, iar în cazul în care instanţa consideră că această excepţie este
întemeiată, cererea de chemare în judecată (sau, după caz, alt mijloc
procedural ce intră în conţinutul acţiunii civile) va fi respinsă ca lipsită de
interes.
Excepţia lipsei de interes este o excepţie de fond, absolută şi
peremptorie.
Sunt numeroase exemple în practică în care forma procedurală a fost
respinsă ca lipsită de interes:
- invocarea, de către partea care a fost legal citată, a nulităţii
decurgând din neînmânarea citaţiei părţii adverse cu cel puţin 5 zile înainte
de termenul de judecată, - invocarea, pe calea apelului, a lipsei
procedurii de citare cu cealaltă parte la termenul când a avut loc dezbaterea
în fond la prima instanţă;
- exercitarea apelului sau, după caz, a recursului de către partea care a
câştigat la judecata finalizată cu hotărârea atacată;
- introducerea unei contestaţii în anulare pe motiv că partea adversă nu
a fost legal citată la termenul când a avut loc judecata;
- cererea prin care creditorul urmăreşte aducerea unor bunuri în
patrimoniul debitorului său, deşi acesta este solvabil etc.
§4. Capacitatea procesuală
Capacitatea procesuală reprezintă aplicarea pe plan procesual a
capacităţii civile.
Capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei
persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual.
În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosinţă începe la naşterea
lor şi încetează la moartea lor. Nimeni nu poate fi lipsit total de această
capacitate însă, în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege,
capacitatea procesuală de folosinţă poate fi limitată.
Capacitatea procesuală de folosinţă a persoanelor juridice se
dobândeşte la data înregistrării, iar pentru persoanele juridice care nu sunt
supuse înregistrării, la data actului de dispoziţie, la data recunoaşterii actului
de dispoziţie, la data autorizării, ori la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege, după caz.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice este dominat
23. de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, în sensul că persoana
juridică nu poate avea decât acele drepturi şi nu îşi poate asuma prin acte
juridice decât acele obligaţii care corespund scopului ei.
Încetarea capacităţii procesuale de folosinţă a persoanei juridice are loc
la data încetării persoanei juridice însăşi, prin comasare, divizare totală sau
dizolvare (în acest ultim caz, persoana juridică încetează la data încheierii
operaţiunilor de lichidare).
Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei
persoane de a-şi valorifica singură drepturile procedurale şi de a-şi îndeplini
singură obligaţiile procedurale, deci de a sta în judecată.
1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 52/1975, în CD. 1975, p.
228.
2 CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 731/1996, în
Culegere 1993-1998, p. 285.
3 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1789/1989, în Dreptul nr.
6/1990, p. 73.
În cazul persoanelor fizice, capacitatea de exerciţiu deplină se
dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani. Minora de 16 sau, după caz, de 15
ani dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină de exerciţiu. încetarea
capacităţii de exerciţiu depline are loc, definitiv sau temporar, după caz, prin
moarte, prin punere sub interdicţie judecătorească, ori în situaţia anulării
căsătoriei înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani.
În cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, o persoană poate fi lipsită
total de capacitate de exerciţiu, ori să aibă numai o capacitate de exerciţiu
restrânsă. Articolul 42 C. proc. civ. se referă la instituţiile reprezentării,
asistării şi autorizării.
Reprezentarea (legală) intervine în cazul persoanelor fizice lipsite de
capacitate de exerciţiu (minorii sub 14 ani şi cei puşi sub interdicţie
judecătorească). Aceştia nu stau personal în proces, ci prin reprezentanţii lor
legali (părinţi, tutore sau curator, după caz). Potrivit art. 44 alin. (1) C. proc.
civ., când cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi
există urgenţă în soluţionarea cauzei, la cererea părţii interesate, instanţa va
numi un curator special, care să îl reprezinte pe incapabil până la numirea
reprezentantului legal. De asemenea, instanţa va numi un curator şi atunci
când există contrarietate de interese între reprezentant şi reprezentat (de
exemplu, în procesele de ieşire din indiviziune în care figurează printre părţi,
alături de minor, unul sau ambii părinţi ai acestuia, care deci stau în proces
atât în nume propriu, cât şi ca reprezentanţi legali ai uneia dintre părţi).
Asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă (minorii între 14-18 ani). Aceştia vor fi citaţi şi vor sta personal în
proces, dar asistaţi, după caz, de părinţi sau tutore, care vor semna alături de
minori cererile adresate instanţei, iar în acest scop părinţii sau tutorele vor
trebui citaţi.
Dacă minorul împlineşte în cursul procesului vârsta de 14 ani,
24. reprezentarea legală se transformă în asistare, astfel încât minorul va fi citat
personal. În litigiile ce izvorăsc din contractul de muncă, se citează numai
minorul personal şi tot el efectuează exclusiv actele de procedură.
În cazul în care partea cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are
ocrotitor legal şi există urgenţă, instanţa, la cererea celui interesat, va numi
un curator special. De asemenea, instanţa va numi un curator special şi
atunci când există contrarietate de interese între cel cu capacitate de
exerciţiu restrânsă şi cel ce îl asistă (ocrotitorul legal).
Autorizarea intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit
de capacitate de exerciţiu sau minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi
ocrotitorul legal care îl asistă efectuează acte procesuale de dispoziţie.
Pentru aceste acte este necesară autorizarea specială a organului
competent, de regulă, autoritatea tutelară.
În cazul persoanelor juridice, capacitatea de exerciţiu se dobândeşte, în
temeiul legii, de la data înfiinţării lor şi sfârşeşte odată cu încetarea persoanei
juridice. Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile
prin organele sale, actele făcute de aceste organe, în limitele puterilor ce le-au
fost conferite, fiind actele persoanei juridice însăşi.
1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2609/1974, în CD. 1974, p.
199; CA. Ploieşti, secţia civilă, decizia nr. 248/1998, în Culegere 1998, p. 219.
Vom mai reţine şi prevederea înscrisă în art. 41 alin. (2) C. proc. civ.,
potrivit căreia, asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot
sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere. Întrucât
acest text de lege instituie o excepţie, iar excepţiile sunt de strictă
interpretare şi aplicare, rezultă că asemenea entităţi nu pot sta în judecată
ca reclamante, afară de cazul în care printr-o normă specială s-ar dispune
altfel.
Excepţia lipsei capacităţii de folosinţă este o excepţie de fond, absolută
şi peremptorie. Actele de procedură făcute de o persoană fără capacitate de
folosinţă sunt nule, aceeaşi fiind sancţiunea şi în cazul actelor de procedură
făcute în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă
(a cărei capacitate de folosinţă a încetat prin deces).
Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor
procedurale sunt anulabile. Însă, potrivit art. 161 C. proc. civ., instanţa poate
acorda un termen pentru împlinirea lipsurilor, iar actele vor putea fi
confirmate, total sau parţial, de reprezentantul sau ocrotitorul legal. Dacă
lipsurile nu se împlinesc în termenul acordat de instanţă, cererea se va anula.
Excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu va putea fi invocată în orice stare a
pricinii, chiar şi de către adversar, care are interesul să se pronunţe o
hotărâre valabilă.
§5. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana
25. reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală
activă), precum şi între persoana chemată în judecată (pârâtul) şi cel care
este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală
pasivă). În cazul situaţiilor juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este
obligatorie, calitatea procesuală activă aparţine celui ce se poate prevala de
acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparţine celui faţă de care se
poate realiza interesul respectiv.
Reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât
calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei pe
care a chemat-o în judecată, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de
fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.
După ce a fost sesizată, instanţa trebuie să verifice atât calitatea
procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă, fie înainte de începerea
dezbaterilor, dacă acest lucru este posibil (de regulă, în cazul cererilor
personale, iar în cazul cererilor reale numai dacă se invocă lipsa calităţii
procesuale pasive), fie în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului (de
exemplu, dacă se invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active în cazul
cererilor reale).
Uneori, această verificare este uşor de realizat, deoarece chiar legea
stabileşte cine are calitate procesuală activă, cum ar fi:
- în cazul divorţului (art. 38 C. fam.),
- al stabilirii filiaţiei faţă de mamă (art. 52 C. fam.),
- al tăgăduirii paternităţii (art. 54 C. fam.),
- al contestării recunoaşterii de paternitate (art. 58 C. fam.),
- al stabilirii paternităţii (art. 59 C. fam.).
De asemenea, verificarea existenţei calităţii procesuale nu prezintă
dificultăţi deosebite în cazul acţiunilor prin care se urmăreşte valorificarea
unui drept de creanţă (cereri personale), deoarece în raportul juridic
obligaţional dedus judecăţii sunt determinaţi atât subiectul activ, cât şi
subiectul pasiv. În schimb, în cazul acţiunilor prin care se urmăreşte
valorificarea unui drept real principal, pentru a se stabili calitatea procesuală
activă trebuie să se administreze aceleaşi probe ca şi pentru dovedirea
temeiniciei cererii, dar nici într-un astfel de caz lipsa calităţii procesuale nu se
confundă cu netemeinicia, deoarece în cazul unei acţiuni reale introduse de o
persoană fără calitate dreptul subiectiv există, dar cererea de chemare în
judecată nu a fost introdusă de titularul dreptului respectiv, pe când, în cazul
unei acţiuni (cereri) netemeinice (nefondate), nu există dreptul pretins de
reclamant.
1 A se vedea şi C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 906/1997, în
B.J. 1997, p. 514.
2 C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 725/1995 şi decizia nr.
316/1995, în B.J. 1995, p. 285 şi p. 420.
Este lovită de nulitate decizia instanţei care a soluţionat apelul în
contradictoriu cu persoana decedată - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă,
decizia nr. 839/1999, în Juridica nr. 1/2000, p. 39.
26. 4 Întrucât uzucapiunea apare ca o sancţiune îndreptată împotriva
proprietarului nediligent, acesta (proprietarul nediligent), iar nu Consiliul
General al Municipiului Bucureşti, are calitate procesuală pasivă într-o
acţiune prin care se solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate
prin uzucapiune - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1528/1996, în
Culegere 1993-1998, p. 95.
1 Obligaţia de a desfiinţa construcţia ridicată fără autorizaţie
incumbă beneficiarului lucrării (clientul antreprenorului), căruia îi revenea şi
obligaţia de a solicita eliberarea autorizaţiei de construire, astfel că persoana
care a executat imobilul în baza unui contract (antreprenorul - constructorul)
nu poate fi obligată la desfiinţarea construcţiei, fiind un terţ faţă de raportul
juridic creat între beneficiarul lucrării (client) şi autoritatea administrativă. În
acest context, instanţa trebuia să respingă cererea, constatând lipsa calităţii
procesuale pasive – C. A. Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 226/1998,
în Culegere 1993-1998, p. 187.
Acţiune în grăniţuire şi acţiune în revendicare introduse împotriva
soţilor (proprietate comună în devălmăşie, proprietate devălmaşă). Acţiunea
prin care se solicită delimitarea prin semne exterioare a limitelor dintre două
proprietăţi vecine, în cadrul căreia se revendică o suprafaţă din terenul vecin
aflat în proprietate comună în devălmăşie, trebuie introdusă împotriva
ambilor soţi - CA. Timişoara, secţia civilă, decizia nr. 1013/2001, în Curierul
Judiciar nr. 4/2002, p. 36.
2 Revenind asupra jurisprudenţei sale anterioare, Curtea
Constituţională, prin decizia nr. 349/2001 (M. Of. nr. 240 din 10 aprilie 2002),
a constatat că dispoziţiile art. 54 alin. (2) C. fam. sunt neconstituţionale în
măsura în care nu recunosc decât soţului mamei, iar nu şi mamei şi copilului,
dreptul de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii.
3 Într-o acţiune în revendicare, calitatea procesuală activă aparţine
proprietarului, iar calitatea procesuală pasivă revine celui care stăpâneşte, ca
posesor sau chiar ca detentor, bunul revendicat. Dacă, la data intentării
acţiunii, reclamantul nu mai este proprietar al bunului pe care îl revendică,
întrucât dreptul de proprietate asupra acelui bun fusese anterior dobândit de
o altă persoană prin oricare din modurile de transmitere (dobândire) a
proprietăţii prevăzute de lege, atunci acţiunea în revendicare se va respinge
ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă (spre
exemplu, în cazul unui imobil expropriat, fostul proprietar nu mai este
îndreptăţit să exercite acţiunea în revendicarea imobilului respectiv - C.S.J.,
secţia civilă, decizia nr. 1276/1995, în B.J. 1995, p. 42).
În alte cuvinte, admiterea acţiunii în revendicare presupune, printre
altele, că dreptul de proprietate asupra bunului revendicat nu a ieşit din
patrimoniul reclamantului, prin nici unul din modurile de transmitere
(dobândire) a proprietăţii, deci că reclamantul a pierdut numai stăpânirea
materială a bunului respectiv. În cazul în care dreptul de proprietate asupra
acelui bun a fost transmis (dobândit de) către o altă persoană, atunci
acţiunea în revendicare exercitată de fostul proprietar se va respinge; însă, în
27. funcţie de împrejurările concrete ale speţei, se va putea invoca, inclusiv pe
cale incidentală în cadrul acţiunii în revendicare, nevalabilitatea dobândirii
dreptului de proprietate de către terţa persoană (prin raportare la dispoziţiile
legale în vigoare la momentul la care a avut loc dobândirea).
Pentru ipoteza revendicării unui bun proprietate comună pe cote-părţi
(coproprietate sau indiviziune), se admite că legitimarea (calitatea)
procesuală activă aparţine tuturor titularilor dreptului de proprietate comună,
deci acţiunea în revendicarea bunului proprietate comună deţinut de o terţă
persoană trebuie introdusă de toţi coproprietarii (coindivizarii), unul dintre
aceştia nefiind îndreptăţit să acţioneze singur, fără acordul expres al
celorlalţi; dacă nu s-ar obţine acordul unuia dintre titulari în vederea
declanşării acţiunii în revendicare, va trebui să se solicite partajul, după care
acţiunea în revendicare va putea fi exercitată de către copărtaşul în lotul
căruia a fost inclus bunul aflat în posesia (detenţia) terţului
(a se vedea, de exemplu: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1105/1969, în CD. 1969, p. 237; decizia nr. 1030/1975, în CD. 1975, p. 222;
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1467/1992, în Dreptul nr. 7/1993, p. 91; decizia
nr. 295/1993, în B.J. 1993, p. 131; decizia nr. 892/1995, în B.J. 1995, p. 103;
CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 285/1998, în Culegere 1993-
1998, p. 172; decizia nr. 184/1999, în Culegere 1999, p. 186; secţia a IlI-a
civilă, decizia nr. 2025/1999, în Culegere 1999, p. 204; C. Bîrsan, Drept civil.
Drepturile reale principale, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 201; E. Popa,
Acţiunea în revendicare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 66-67.
Pentru opinia că acţiunea în revendicarea bunului proprietate comună
aflat în posesia unei terţe persoane poate fi introdusă de un singur
coproprietar, a se vedea, totuşi, L Pop, Dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 254-255).
De asemenea, s-a decis că în raporturile dintre coproprietari
(coindivizari) nu poate fi folosită acţiunea în revendicare, titularii având
drepturi simultane şi concurente asupra bunului proprietate comună, nici
unul neavând vreun drept exclusiv până la efectuarea partajului - Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1335/1978, în CD. 1978, p. 32.
Pentru ipoteza revendicării unui bun proprietate comună în devălmăşie,
se admite că trebuie făcută distincţia după cum bunul revendicat este mobil
sau imobil, în sensul că acţiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate
în devălmăşie poate fi introdusă numai de către unul dintre soţi, fără acordul
expres al celuilalt, întrucât se aplică prezumţia de mandat tacit reciproc, în
schimb, această prezumţie nu se mai aplică în cazul acţiunii în revendicare a
unui bun imobil proprietate comună a soţilor, deci o asemenea acţiune
trebuie introdusă de ambii soţi.
Drepturile şi obligaţiile procedurale pot fi transmise în cursul
procesului, ceea ce echivalează cu o transmisiune a calităţii procesuale,
active sau pasive.
Transmisiunea poate fi legală sau convenţională.
În cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală se realizează pe calea
28. moştenirii (succesiunii), moştenitorii care acceptă succesiunea preluând
poziţia procesuală pe care o avea de cuius, cu excepţia cazurilor în care
legea nu permite aceasta, deoarece este vorba de drepturi legate nemijlocit
de persoană (drepturi cu caracter strict personal) sau prevede o altă soluţie
în caz de deces al unei părţi (de exemplu, dacă unul dintre soţi decedează în
timp ce procesul de divorţ este pendente, atunci căsătoria încetează prin
deces, iar dosarul se va închide).
Sunt situaţii în care acţiunea nu trece asupra moştenitorilor dar, dacă a
fost pornită de titular, atunci ea poate fi continuată de moştenitorii acestuia,
în alte cuvinte, în privinţa declanşării procesului, moştenitorii nu au calitate
procesuală activă, dar ar putea avea loc o transmisiune a calităţii procesuale
active, dacă procesul a fost declanşat de autorul lor:
- acţiunea în stabilirea maternităţii,
- acţiunea în stabilirea paternităţii,
- acţiunea în tăgăduirea paternităţii;
precizăm că, în privinţa calităţii procesuale pasive, primele două acţiuni -
acţiunea în stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii - pot fi
introduse direct împotriva moştenitorilor).
În cazul persoanelor juridice, transmisiunea legală are loc pe calea
reorganizării sau transformării persoanei juridice care este parte în proces.
Transmisiunea convenţională a calităţii procesuale poate avea loc ca
urmare:
- a cesiunii de creanţă,
- a vânzării sau donării bunului litigios,
- a preluării datoriei cu consimţământul creditorului,
- precum şi a altor mijloace juridice indirecte de schimbare a subiectului
activ sau pasiv al raportului juridic substanţial dedus judecăţii.
Din punctul de vedere al întinderii transmisiunii calităţii procesuale,
aceasta poate fi:
- universală (cazul moştenitorului legal unic şi al legatarului universal,
fuziunea, absorbţia, transformarea persoanei juridice),
- cu titlu universal (cazul moştenitorilor legali şi al legatarului cu titlu
universal; divizarea totală sau parţială) şi
- cu titlu particular (legatul cu titlu particular; transmisiunea
convenţională).
Cel care dobândeşte calitatea procesuală ca efect al transmisiunii preia
procesul în starea în care se găseşte în momentul în care a avut loc
transmisiunea, actele procedurale îndeplinite de autorul său fiindu-i
opozabile.
Excepţia lipsei calităţii procesuale este o excepţie de fond, absolută şi
peremptorie.
Dacă instanţa constată lipsa calităţii procesuale (active sau pasive), va
respinge cererea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate sau ca fiind
introdusă împotriva unei persoane fără calitate.
Dacă într-o acţiune (cerere) reală se invocă lipsa calităţii procesuale
active, iar instanţa, după ce a unit excepţia cu fondul, constată că
29. reclamantul nu este titularul dreptului real principal, cererea va fi respinsă ca
fiind introdusă de o persoană fără calitate, iar nu ca nefondată.
Legislaţia noastră, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 66 C. proc.
civ., nu cunoaşte instituţia înlocuirii persoanei chemate în judecată şi care nu
are calitate procesuală pasivă, cu persoana care ar avea această calitate. De
altfel, chiar şi în cazul prevăzut de art. 66 alin. (1) C. proc. civ., înlocuirea
pârâtului cu cel indicat ca titular al dreptului nu poate avea loc decât cu
consimţământul reclamantului.
Calitatea procesuală nu trebuie confundată cu interesul, deşi, uneori,
delimitarea între aceste două condiţii de exerciţiu ale dreptului la acţiune nu
este uşor de făcut.
Aparent, orice persoană care are un interes personal să acţioneze are şi
calitatea procesuală activă şi, invers, absenţa calităţii procesuale este
însoţită de o lipsă de interes. S-ar putea spune că legea atribuie calitatea
procesuală celui care are interes, iar din această perspectivă interesul ar fi
principala condiţie de exerciţiu a dreptului la acţiune. Există însă numeroase
situaţii în care dreptul la acţiune nu poate fi exercitat de unele persoane, deşi
acestea ar justifica un interes personal, ori poate fi exercitat de cineva care
nu are un interes personal şi/sau direct.
1 Legatarul cu titlu particular este succesor în drepturile autorului său
numai în limitele legatului transmis. Prin urmare, legatarul unei sume de bani
nu are calitate procesuală activă într-o acţiune în revendicare care are ca
obiect un bun imobil din patrimoniul autorului său, întrucât vocaţia sa
succesorală priveşte strict suma de bani - CA. Bucureşti, secţia a IV-a civilă,
decizia nr. 923/1995, în Culegere 1993-1998, p. 87.
Uneori, dintre persoanele susceptibile a avea interesul să acţioneze,
legea limitează numărul titularilor dreptului la acţiune, nerecunoscând
calitatea procesuală anumitor persoane. Spre exemplu:
- numai soţii pot cere desfacerea căsătoriei prin divorţ,
- paternitatea poate fi tăgăduită de către soţul mamei (moştenitorii pot
însă continua acţiunea pornită de acesta), cu precizarea că acţiunea în
tăgăduirea paternităţii poate fi pornită şi de procuror [în baza art. 45 alin. (1)
C. proc. civ.], precum şi de mamă sau copilul respectiv,
- dreptul la acţiune pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă aparţine
numai copilului,
- cererile de nulitate pot fi intentate de un număr mai mic sau mai mare
de persoane, în funcţie de natura lor etc.
Alteori, legea atribuie calitate procesuală unor persoane sau organe
care nu ar justifica un interes personal.
Potrivit art. 974 C. civ., „creditorii pot exercita toate drepturile şi
acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”. În
cazul acţiunii oblice, interesul nu îi este personal celui ce exercită acţiunea, ci
debitorului acestuia. Este adevărat că şi creditorul justifică un interes, dar
acesta nu este direct, ci indirect.
30. În ipotezele avute în vedere de art. 44 alin. (1) C. fam. - modificarea
măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale
între părinţii divorţaţi şi copii - , art. 109, 143 şi art. 151 C. fam., calitatea
procesuală activă este recunoscută şi autorităţii tutelare. În aceste situaţii,
interesul este personal, dar aparţine minorului sau incapabilului, după caz.
(ART. 44
În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinţi
sau a copilului, dacă acesta a împlinit vîrsta de paisprezece ani, a autorităţii
tutelare sau a vreunei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va putea
modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau
patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii.
Modificarea măsurilor luate potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. 1 şi 2 se
va face cu paza cerinţelor prevăzute de acele dispoziţii.
ART. 109
Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin
felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin
neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea,
învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de
devotament faţă de România, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii
tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti.
Citarea părinţilor şi a autorităţii tutelare este obligatorie.
ART. 143
Interdicţia poate fi cerută de autoritatea tutelară, precum şi de toţi cei
prevăzuţi în art. 115.
ART. 151
Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa
judecătorească va pronunţa, ascultînd concluziile procurorului, ridicarea ei.
Cererea se va putea face de cel pus sub interdicţie, de tutore, precum
şi de toţi cei prevăzuţi în art. 115.
Hotărîrea care pronunţă ridicarea interdicţiei îşi produce efectele de la
data cînd a rămas definitivă. Ea se va comunica, de către instanţa
judecătorească care a pronunţat-o, instanţei locului unde s-a transcris
hotărîrea de punere sub interdicţie, spre a fi de asemenea transcrisă în
registrul prevăzut de art. 144 şi, totodată, spre a se face, în acelaşi registru
menţiune despre ridicarea interdicţiei, pe marginea hotărîrii care a pronunţat
interdicţia.
Încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va putea fi opusă
unui al treilea decît de la data cînd, potrivit dispoziţiilor alineatului precedent,
a fost făcută menţiune despre ridicarea interdicţiei, afară numai dacă cel de-al
treilea a cunoscut ridicarea interdicţiei pe altă cale.
ART. 115
Au obligaţia ca, în termen de cel mult cinci zile de la data cînd află de
existenta unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute în art.
113, să înştiinţeze autoritatea tutelară:
a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi
locatarii casei în care locuieşte minorul;
31. b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane,
precum şi biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei moşteniri;
c) instanţele judecătoreşti, procuratura şi miliţia, cu prilejul
pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate;
d) organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de
ocrotire, precum şi orice altă persoană.)
Articolul 45 alin. (1) C. proc. civ. recunoaşte procurorului dreptul de a
porni orice acţiune civilă (de a introduce orice cerere de chemare în judecată,
inclusiv cele cu caracter strict personal) dacă apreciază că aceasta este
necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale
persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri
expres prevăzute de lege.
în literatura juridică se arată că autoritatea tutelară şi procurorul
urmăresc şi realizarea unui interes general. Se observă însă că, în aceste
cazuri, interesul, în înţelesul de folos practic material sau moral, se răsfrânge
numai asupra persoanei în favoarea căreia s-a acţionat. De altfel, în situaţia
unui interes general, particularii nici nu ar trebui să aibă calitate procesuală
activă, ci aceasta ar trebui acordată numai Ministerului Public sau altui organ
anume desemnat prin lege.
Faptul că interesul şi calitatea procesuală sunt două condiţii distincte
pentru exerciţiul dreptului la acţiune rezultă cu claritate şi în ipotezele în care
legea acordă calitate procesuală unor entităţi (grupuri), care, ca persoane
juridice, nu acţionează în vederea realizării unui interes propriu, ci exercită
dreptul la acţiune urmărind valorificarea unui interes colectiv. Astfel, spre
exemplu, Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor acordă
calitate procesuală activă asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, care
pot să introducă, împotriva agenţilor economici ce au prejudiciat interesele
legitime ale consumatorilor, cereri de chemare în judecată.
Sintetizând cele arătate mai sus, rezultă următoarele situaţii ce se pot
ivi în practică:
- dreptul la acţiune se exercită de o persoană fizică sau juridică având
un interes personal. în acest caz, de regulă, cel ce justifică un interes
personal are şi calitatea
procesuală, însă legea poate să nu acorde calitatea procesuală activă
unor persoane care ar justifica totuşi un interes propriu;
- dreptul la acţiune este exercitat de o persoană sau un organ ce
urmăreşte realizarea interesului unei alte persoane. Este necesar ca legea să
recunoască expres calitatea procesuală activă persoanei (nu avem în vedere
pe reprezentantul titularului dreptului) sau organului;
- dreptul la acţiune este exercitat de reprezentanţii unor grupuri, în
interesul acestor grupuri. In această situaţie, interesul este personal, iar
calitatea procesuală activă aparţine grupului (aşa numitele acţiuni sociale).
Ca exemplu, menţionăm art. 28 din Legea nr. 1/2000, referitor la comitetul
constituit pentru dobândirea personalităţii juridice de către formele
asociative de administrare şi de exploatare a terenurilor forestiere;
32. - dreptul la acţiune este exercitat în interesul grupului de către unul
dintre membrii acestuia (aşa numitele acţiuni sociale ut singuli), acesta din
urmă neavând împuternicirea de a reprezenta grupul. Pentru această
ipoteză, este necesar ca legea să recunoască expres calitatea procesuală
activă celui ce acţionează în locul grupului, cum este cazul, spre exemplu, al
art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia, hotărârile adunării
generale (a unei societăţi pe acţiuni) contrare legii sau actului constitutiv pot
fi atacate în justiţie de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la
adunarea generală ori au votat contra şi au cerut să se treacă aceasta în
procesul-verbal al şedinţei, precum şi al art. 174 alin. (2) din Legea nr.
31/1990, conform căruia, hotărârile adunării deţinătorilor de obligaţiuni pot fi
atacate în justiţie de către deţinătorii care nu au luat parte la adunare sau au
votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei;
- dreptul la acţiune este exercitat de grup în apărarea intereselor unui
membru al grupului. În lipsa unei dispoziţii legale exprese, grupul nu are
calitate procesuală;
- dreptul la acţiune este exercitat în interesele membrilor unui grup, de
către aceştia. Nu suntem în prezenţa unui interes colectiv, ci a unei sume de
interese individuale, aplicându-se regulile de la coparticiparea procesuală.
Când însă grupului i se recunoaşte, prin lege, calitatea procesuală, se ridică
problema de a şti dacă membrii grupului mai pot exercita dreptul la acţiune.
în rezolvarea acesteia, trebuie pornit de la faptul că grupul are calitate
procesuală numai dacă interesul este colectiv, ceea ce înseamnă că toţi
membrii săi au un interes de aceeaşi natură, chiar dacă prejudiciile lor nu
sunt egale. În consecinţă, ar avea calitate procesuală activă un membru al
grupului care ar invoca un prejudiciu special, ce nu a fost suferit de toţi
ceilalţi membri ai grupului;
- dreptul la acţiune este exercitat de un grup, care urmăreşte realizarea
unui interes colectiv. Prin definiţie, interesul nu este personal, ci este înlocuit
cu unul colectiv, însă numai dacă legea acordă expres calitate procesuală
activă grupului. Este cazul sindicatelor şi al anumitor asociaţii (pentru
protecţia consumatorilor, pentru protecţia mediului) care acţionează fără să
urmărească valorificarea unor drepturi substanţiale proprii, ci a unor drepturi
ale aderenţilor, aceştia din urmă (aderenţii) fiind destinatarii regulilor de
drept ce se urmăresc a fi valorificate;
- dreptul la acţiune este exercitat în apărarea unui interes general. În
principiu, numai Ministerul Public ar trebui să aibă calitate procesuală şi nici
un grup sau persoană nu s-ar putea prevala direct de acest interes, însă
violarea unui interes general nu exclude şi violarea unui interes colectiv sau
individual. Uneori, legea desemnează anumite organe ca având calitate
procesuală pentru valorificarea unui interes ce poate fi considerat ca fiind
general. Astfel, art. 39 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, referitor la contestaţia
privind constituţionalitatea unui partid politic, prevede că aceasta poate fi
formulată de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului (pe baza unei
hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi) sau de
Guvern.
33. Secţiunea a II-a. Clasificarea acţiunilor civile (cererilor de chemare în
judecată)
§1. Precizări prealabile
Înainte de a aborda această problemă, dorim să facem o precizare de
ordin terminologic. În literatura juridică se vorbeşte frecvent de «clasificarea
acţiunilor civile», însă această terminologie tradiţională este relativ
improprie, deoarece acţiunea civilă este uniformă, indiferent de dreptul
subiectiv sau de interesul civil ce se urmăreşte a se valorifica. Totuşi, mai
ales în practică, dar şi în unele texte de lege, noţiunea de «acţiune» este
folosită şi în sensul de cerere de chemare în judecată, deşi aceasta din urmă
este numai actul de procedură prin care se pune în mişcare acţiunea civilă.
În doctrină, de regulă, acţiunile (cererile de chemare în judecată) sunt
clasificate după următoarele criterii:
- calea procedurală aleasă de parte pentru a obţine protecţia judiciară a
dreptului subiectiv, în funcţie de care deosebim cereri principale, cereri
accesorii şi cereri incidentale;
- scopul material urmărit (de a obţine executarea obligaţiei sau
recunoaşterea unui drept), în funcţie de care deosebim, acţiuni (cereri) în
realizare, acţiuni (cereri) în constatare şi acţiuni (cereri) în constituire;
- natura dreptului subiectiv ce se valorifică, în raport de care distingem
acţiuni (cereri) nepatrimoniale şi acţiuni (cereri) patrimoniale, acestea din
urmă subclasificându-se în acţiuni (cereri) reale, acţiuni (cereri) personale şi
acţiuni (cereri) mixte.
Anterior adoptării acestei legi, instanţa supremă a decis că, în scopul
prevenirii constituirii unor partide politice care ar putea să propage concepţii
contrare ordinii de stat şi de drept în România, trebuie să se recunoască
oricărei persoane fizice sau juridice, care justifică un interes, calitatea de a
face contestaţie la hotărârea de înregistrare a unui partid - C.S.J., secţia
civilă, decizia nr. 1740/1991, în Dreptul nr. 1/1991, p. 110. Ni se pare că
soluţia trebuia nuanţată şi că, în orice caz, motivarea este
necorespunzătoare, deoarece, s-ar părea că era vorba de un interes general,
care, în lipsa unui organ anume desemnat de lege la acea dată, putea fi
invocat numai de reprezentantul Ministerului Public.
§2. Cereri principale, cereri accesorii şi cereri incidentale
În funcţie de calea procedurală aleasă de parte, cererile de chemare în
judecată se împart în: cereri principale, cereri accesorii şi cereri incidentale.
Cererea principală este aceea prin care se declanşează procedura
judiciară.
Cererea este accesorie dacă rezolvarea ei depinde de soluţia din
cererea principală.
34. Cererea incidentală este acea cerere care poate avea o existenţă de
sine stătătoare (ca şi cerere principală), dar care este formulată într-un
proces deja început.
Trebuie precizat că nu întotdeauna actul de procedură, prin care se
sesizează instanţa, în întregul său reprezintă cererea principală. Astfel, dacă
prin cererea de chemare în judecată se solicită anularea unui contract pentru
vicii de consimţământ, repunerea părţilor contractante în situaţia anterioară
încheierii contractului, precum şi cheltuieli de judecată, numai capătul de
cerere referitor la anularea contractului are caracterul de cerere principală,
celelalte, două capete de cerere fiind accesorii, rezolvarea lor fiind în funcţie
de soluţia dată capătului de cerere principal. Iar dacă pârâtul formulează o
cerere reconvenţională prin care solicită obligarea reclamantului la plata unei
sume de bani ce reprezintă dobânzile aferente preţului plătit, cererea
respectivă este o cerere incidentală, deoarece ar putea forma obiectul unei
judecăţi separate, însă a fost introdusă într-un proces început deja.
Această clasificare prezintă interes practic sub următoarele aspecte:
- din punctul de vedere al competenţei (materiale şi teritoriale), cererile
accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece
cererea principală (art. 17 C. proc. civ.);
- există cereri care se pot formula numai pe cale principală (de
exemplu, cererea în tăgăduirea paternităţii), ori numai pe cale accesorie
(spre exemplu, cererea soţului care solicită ca, în caz de desfacere a
căsătoriei prin divorţ, să poarte în continuare numele de familie dobândit prin
încheierea căsătoriei);
- unele cereri accesorii şi incidentale trebuie rezolvate din oficiu de
către instanţa sesizată cu cererea principală (astfel, art. 42 C. fam. obligă
instanţa ca, în caz de pronunţare a divorţului, să se pronunţe din oficiu în
legătură cu încredinţarea copiilor minori şi stabilirea pensiei de întreţinere);
- prin intermediul unor cereri incidentale pot fi atrase în proces terţe
persoane, care dobândesc calitatea de parte, iar hotărârea pronunţată le va
fi opozabilă;
- termenul de apel sau de recurs este cel prevăzut de lege pentru
cererea principală, chiar dacă se atacă numai soluţia pronunţată cu privire la
cererea accesorie sau incidentală şi care, dacă ar fi formulată separat, ar fi
supusă unui alt termen de apel sau recurs.
1 Spre exemplu, termenul de apel sau de recurs va fi cel prevăzut de
art. 619 alin. (1) C. proc. civ. (30 de zile de la comunicare) chiar dacă se
atacă hotărârea pronunţată într-un proces de divorţ numai în privinţa soluţiei
date cu privire la un capăt de cerere accesoriu (încredinţarea copiilor minori,
împărţirea bunurilor etc.) - Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2483/1979,
în CD. 1979, p. 274.
Totuşi, în cazul divorţului prin acordul soţilor, întrucât soluţia din
capătul de cerere principal nu este supusă apelului, urmează să se admită că
nu îşi găseşte aplicare principiul accesorium sequitur principale, deci
hotărârea, în privinţa soluţiei date asupra unei cereri accesorii, este supusă
35. apelului (recursului) în termenul de drept comun.
Subliniem că, uneori, se afirmă că nulitatea absolută a unui act juridic
se constată, întrucât nulitatea absolută ar opera în puterea legii, din chiar
momentul încheierii actului juridic, iar instanţa doar o constată, fără să facă o
apreciere proprie. Însă, neexistând nulităţi de drept, indiferent de felul
nulităţii, instanţa verifică existenţa sau inexistenţa cauzei de nulitate
absolută sau relativă, iar, dacă este cazul, va pronunţa nulitatea, deci va
anula actul juridic. În alte cuvinte, cererea prin care se solicită declararea
nulităţii absolute a unui act juridic (ca şi cererea în declararea nulităţii
relative) este o cerere în realizare, iar nu în constatare. A se vedea, G. Boroi,
Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002, p. 231.
Dacă însă, în contractul sinalagmatic, părţile au prevăzut un pact
comisoriu de gradul II, III sau IV, atunci nu ar mai fi vorba despre o cerere în
realizare, ci în constatare, întrucât intervenţia instanţei vizează doar
constatarea existenţei unei neexecutări culpabile, validitatea pactului
comisoriu şi corecta sa aplicare de către partea îndreptăţită (în alte cuvinte,
instanţa va constata că a operat rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea în
temeiul pactului comisoriu).
80. Rezoluţiunea convenţională. Clauzele contractuale exprese privind
rezoluţiunea contractului pentru neexecutare poartă denumirea de pacte
comisorii. Ele sunt derogatorii de la prevederile art. 1021 C. civ., în sensul că
urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanţei judecătoreşti în
pronunţarea rezoluţiunii contractelor.
După modul în care sunt redactate, după stipulaţiile pe care le cuprind,
pactele comisorii pot să producă efecte mai mult sau mai puţin energice.
a) Uneori, pactul comisoriu cuprinde clauza că în caz de neexecutare a
contractului de către una dintre părţi contractul se desfiinţează.
O asemenea clauză nu face decât să repete prevederile art. 1020 C.
civ. şi, aşa fiind, va trebui să se dea curs tuturor regulilor prevăzute pentru
rezoluţiunea judiciară, cu posibilităţile de apreciere recunoscute instanţei
judecătoreşti, inclusiv posibilitatea de acordare a termenului de graţie.
- posibilitate de acordare a unui termen de graţie;
- posibilitatea de apreciere recunoscută instanţei judecătoreşti
(posibilitatea de constata că rezoluţiunea nu a avut loc pentru ipoteza
executării obligaţiei anterior declaraţiei unilaterale de rezoluţiune);
- declaraţia unilaterală de rezoluţiune a părţii îndreptăţite;
- necesitatea ca partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia să fi fost pusă în
întârziere, în formele prevăzute de lege;
-
b) Alteori, pactul comisoriu cuprinde clauza că în cazul în care o parte
nu-şi va executa obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere
contractul ca desfiinţat. O asemenea clauză este interpretată în sensul că
rezoluţiunea se va opera pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a
părţii îndreptăţite. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia
36. va putea totuşi să constate că deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen,
totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune;
aşa fiind, instanţa, deşi nu poate acorda un termen de graţie, poate totuşi să
constate că rezoluţiunea nu a avut loc.
c) În alte situaţii, pactul comisoriu poate să cuprindă clauza că în caz de
neexecutare de către una dintre părţi a obligaţiei sale, contractul se
consideră rezolvit de plin drept. În această situaţie se consideră că instanţa
judecătorească sesizată nu mai are posibilitatea nici să acorde termen de
graţie şi nici să aprecieze asupra oportunităţii pronunţării rezoluţiunii.
Rezoluţiunea operează de drept.
Totuşi, pentru a opera este necesar ca partea care nu şi-a îndeplinit
obligaţia să fi fost pusă în întârziere, în formele prevăzute de lege, ştiut fiind
că în dreptul nostru civil simpla ajungere la termen a obligaţiei neexecutate
nu este suficientă pentru a pune pe debitor în întârziere - dies non interpellat
pro hominem.
Astfel, spre exemplu, s-a decis că, având în vedere caracterul alimentar
al prestaţiei debitorului într-un contract de întreţinere şi faptul că acesta
trebuie să fie executată în mod succesiv, obligaţia nu poate fi transformată în
bani, fără acordul creditorului. Întrucât, în speţă, pârâtul a încercat în mod
unilateral să modifice obligaţia asumată şi că nu a executat în natură
întreţinerea la care s-a obligat, acţiunea în rezoluţiune promovată de
reclamanta-creditoare a întreţinerii este întemeiată. A se vedea CA.
Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 637/1999, în C.A.B. Culegere...
1991, p. 52-53.
2 A se vedea Trib. Jud. Maramureş, decizia civilă nr. 1288/1988, în
R.R.D. nr. 5/1989, p. 72, precum şi nota redacţiei sub aceeaşi decizie.
Aşa cum se precizează într-o decizie a fostului Tribunal Suprem, chiar
când părţile reproduc în convenţia lor art. 1020 C. civ. rezoluţiunea
contractului nu are loc de drept, ci numai prin hotărâre judecătorească. În
acest caz, instanţa are facultatea să acorde cumpărătorului termen de graţie
pentru plata preţului (Trib. Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 2299 din 18
noiembrie 1955, în CD. 1955,1, p. 55); sau, după cum s-a decis ulterior de
suprema instanţă, „dacă pactul comisoriu nu prevede în mod expres
rezoluţiunea contractului fără chemare în judecată, urmează că aceasta nu
operează decât dacă debitorul a fost chemat în judecată”; a se vedea C.S.J.,
Secţia civilă, decizia nr. 824 din 5 martie 1999, Buletinul jurisprudenţei 1990-
2003, p. 280.
Aşadar, dacă instanţa va constata că debitorul şi-a executat obligaţiile,
deşi tardiv, dar totuşi înainte de punerea sa în întârziere, rezoluţiunea
contractului nu se va aplica.
d) În sfârşit, există şi un pact comisoriu mult mai energic, potrivit
căruia, în caz de neexecutare, contractul se consideră desfiinţat de drept,
fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate
37. prealabilă. O asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată
a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia
să fi fost adusă la îndeplinire.
În legătură cu toate pactele comisorii este necesar să facem însă o
primă observaţie generală, şi anume aceea că singurul în drept a aprecia
dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul care şi-a executat
sau se declară gata să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui
pact comisoriu expres nu înlătură facultatea acestuia de a cere executarea
silită a contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune.
Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde
rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un
pact comisoriu expres de tipul cel mai sever.
Înscrierea unor pacte comisorii exprese, cu excepţia primului exemplu
de mai sus al pactului care repetă prevederile art. 1020 C. civ., nu mai face
necesară intervenţia instanţei judecătoreşti. Dacă totuşi se apelează la ea,
instanţa va putea face numai verificările pe care înseşi clauzele
convenţionale de rezoluţiune le permit.
§3. Acţiuni (cereri) în realizare, acţiuni (cereri) în constatare şi acţiuni
(cereri) în constituire
În funcţie de scopul material urmărit, se disting: cererile (acţiunile) în
realizarea dreptului, cererile (acţiunile) în constatare şi cererile (acţiunile) în
constituire de drepturi.
a) Acţiunile (cererile) în realizarea dreptului (numite şi în condamnare,
în adjudecare sau în executare), consacrate de art. 109 alin. (1) C. proc. civ.,
sunt acelea prin care reclamantul ce se pretinde titularul unui drept subiectiv
solicită instanţei să îl oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar dacă acest
lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Aşadar, prin cererea în realizare reclamantul urmăreşte condamnarea
pârâtului, adică obligarea acestuia, prin hotărâre, la executarea obligaţiei
corelative dreptului subiectiv afirmat, iar, în caz de nevoie, hotărârea va
putea fi adusă la îndeplinire pe cale de executare silită.
În practică, cererile de chemare în judecată care fac parte din această
categorie sunt cele mai frecvente:
- cererile în revendicare,
- cererile prin care se solicită plata unor sume de bani cu titlu de
despăgubiri, - predarea unor bunuri,
- îndeplinirea unor obligaţii contractuale,
- cererea prin care se solicită anularea unui act juridic (indiferent că s-ar
invoca o cauză de nulitate relativă sau de nulitate absolută),
- cererea prin care se solicită instanţei pronunţarea rezoluţiunii sau
rezilierii etc.
b) Prin acţiunile (cererile) în constatare (numite şi cereri în
recunoaşterea dreptului sau în confirmare), reglementate de art. 111 C. proc.
civ., reclamantul solicită instanţei numai să constate existenţa unui drept
38. subiectiv al său, ori inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa,
deci, reclamantul solicită constatarea existenţei sau inexistenţei unui raport
juridic concret.
Datorită faptului că reclamantul nu urmăreşte condamnarea pârâtului,
hotărârile pronunţate cu privire la cererile în constatare nu pot fi titluri
executorii, nefiind susceptibile de executare silită. Este vorba, desigur, de
soluţia dată capătului principal de cerere (indiferent dacă cererea în
constatare a fost admisă ori respinsă), însă, dacă s-au acordat şi cheltuieli de
judecată, această dispoziţie a instanţei poate fi pusă în executare silită. S-a
subliniat, în mod justificat, că din împrejurarea că hotărârea pronunţată într-o
cerere în constatare nu constituie titlu executoriu nu trebuie trasă concluzia
că judecata cererii în constatare s-ar face după procedura necontencioasă,
iar nu după cea contencioasă .
Cererea în constatare are un caracter subsidiar faţă de cererea în
realizare, urmând a se respinge ca inadmisibilă dacă partea poate cere
realizarea dreptului.
Se consideră că art. 111 C. proc. civ. se referă la toate mijloacele de
realizare a dreptului, inclusiv la contestaţia la executare, iar nu numai la
cererile în realizare de drept comun.
În practică, uneori, problema de a stabili dacă partea are sau nu la
îndemână calea unei cereri în realizarea dreptului ridică unele dificultăţi.
Exemplificativ, menţionăm că ar fi admisibilă cererea în constatare în
următoarele situaţii:
- dacă unul dintre soţi solicită să se constate că unul sau mai multe
bunuri dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ori, dimpotrivă,
sunt bunuri proprii (partajarea bunurilor în timpul căsătoriei neputându-se
face decât pentru motive temeinice);
- dacă debitorul, înainte de declanşarea executării silite, solicită să se
constate că a intervenit prescripţia dreptului creditorului de a cere şi obţine
executarea silită (o eventuală contestaţie la executare ar urma să fie
respinsă ca prematură, deci debitorul nu are la îndemână o cerere în
realizare decât după ce s-a declanşat executarea silită);
- când constructorul pe terenul altuia solicită instanţei să constate
calitatea în care a construit (în intervalul de timp cuprins între momentul
edificării construcţiei şi cel al invocării accesiunii imobiliare artificiale,
constructorul nu are la îndemână o cerere în realizarea drepturilor sale
potrivit art. 494 C. civ. sau născute în temeiul convenţiei încheiate cu
proprietarul terenului) etc.
Cererea în constatare nu se confundă cu cererea privitoare la
constatarea unor situaţii de fapt în cadrul procedurii de asigurare a dovezilor
(art. 235-241 C. proc. civ.) şi nici cu constatarea, de către notarul public, a
unor fapte arătate de lege (art. 91-92 din Legea nr. 36/1995).
De altfel, din împrejurarea că art. 111 C. proc. civ. vorbeşte despre
cererea pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, rezultă în
mod clar că, în cazul în care se solicită constatarea unei situaţii de fapt, în
temeiul art. 111 C. proc. civ., cererea se respinge ca inadmisibilă.
39. Spre exemplu, cererea este inadmisibilă:
- dacă se solicită instanţei să constate identitatea de persoană dintre
reclamant şi cel care figurează cu un alt nume într-un act juridic;
- dacă se solicită să se constate că un înscris s-a pierdut în anumite
împrejurări etc.
În schimb, nu ar fi vorba despre o situaţie de fapt, ci despre un raport
juridic (deci, cererea în constatare ar fi admisibilă), dacă s-ar solicita
constatarea:
- existenţei consimţământului pârâtului la efectuarea unor lucrări de
îmbunătăţire a imobilului;
- calităţii în care o persoană a construit pe terenul altei persoane
(constructor de bună-credinţă, de rea-credinţă ori constructor în temeiul unei
convenţii cu proprietarul);
- inexistenţa unor raporturi de rudenie între reclamant şi pârât etc.
Cererile în constatare sunt clasificate, la rândul lor, în cereri în
constatare pozitive şi cereri în constatare negative, după cum se solicită
constatarea existenţei unui drept (unui raport juridic substanţial între
reclamant şi pârât), respectiv constatarea inexistenţei unui drept al pârâtului,
clasificare ce rezultă din chiar prevederile art. 111 C. proc. civ.
În literatura de specialitate, cererile în constatare mai sunt clasificate în
declaratorii, interogatorii şi provocatorii.
1 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3107/1994, în B.J. 1994, p. 85.
2 V.M. Ciobanu, voi. I, p, 293. Acţiunea în constatare judecându-se
după regulile aplicabile procedurii contencioase, este necesară, printre altele,
existenţa unui pârât. Tocmai de aceea, s-a decis că dacă reclamanta solicită
instanţei să constate că este unica moştenitoare a unei anumite persoane,
fără însă a arăta cu cine înţelege să se judece, cererea de chemare în
judecată se va anula, în temeiul art. 133 C. proc. civ. - CA. Bucureşti, secţia a
IV-a civilă, decizia nr. 594/1998, citată de G. Boroi, op. cit, voi. I, p. 476, nr.
26.
3 Este inadmisibilă acţiunea în constatare prin care se solicită a se
constata că între părţi a intervenit o convenţie privind vânzarea-cumpărarea
unui teren, întrucât partea interesată poate să ceară direct realizarea
dreptului, prin constrângerea debitorului la executarea prestaţiei asumate -
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1533/1993, în B.J. 1993, p. 134.
4 Dacă reclamanta avea deschisă calea unei acţiuni în contencios
administrativ pentru realizarea dreptului său, acţiunea în constatare este
inadmisibilă - CA. Galaţi, în Sinteza practicii judiciare 1996, p. 80.
5 Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1974, pct. 2, în îndreptar
interdisciplinar, p. 233.
6 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1629/1967, în CD. 1967, p.
280.
Acţiunea în constatare este deschisă proprietarului care se găseşte în
posesia bunului, atunci când acestuia îi este necesară o hotărâre
40. judecătorească prin care să i se recunoască dreptul său, dacă dovedeşte că
acest drept îi este contestat de pârât (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
1528/1978, în R.R.D. nr. 3/1979, p. 52; CA. Iaşi, decizia civilă nr. 799/1997, în
Culegere 1997, p. 48), deoarece nu are la îndemână calea unei acţiuni în
realizare, respectiv a acţiunii în revendicare, aceasta din urmă presupunând
existenţa unui proprietar neposesor şi a unui posesor neproprietar (Trib.
Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizia nr. 2140/1997, în Culegere 1993-1997,
p. 270).
2 Jud. Constanţa, sentinţa civilă nr. 6412/1972, în R.R.D. nr. 8/1973,
p. 123.
3 Trib. Jud. Timiş, decizia civilă nr. 327/1984, în R.R.D. nr. 7/1984,
p. 57.
4 Calitatea de constructor de bună-credinţă nu poate fi opusă de
către persoana care a construit pe terenul altuia decât proprietarului acelui
teren, singurul care are calitate procesuală pasivă într-o acţiune intentată
pentru constatarea unei asemenea situaţii juridice - Trib. Bucureşti, secţia a
IV-a civilă, decizia nr. 15/1997, în Culegere 1993-1997, p. 303.
5 Dacă reclamantul nu se referă la un drept determinat sau
determinabil, ci solicită să se constate că nu are nici un fel de datorie către
pârâţi, acţiunea este inadmisibilă - Trib. jud. Cluj, decizia civilă nr. 12/1983, în
R.R.D. nr. 6/1983, p. 55.
Cererile declaratorii ar fi acelea prin care se solicită instanţei
constatarea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic.
Cererile interogatorii ar fi acelea prin care, în mod preventiv, titularul
dreptului cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual să-i conteste
dreptul, pentru a răspunde şi a se lua act dacă recunoaşte sau nu dreptul,
deci ar fi acele cereri prin care reclamantul se îndreaptă împotriva unei
persoane pentru a o obliga să se pronunţe asupra unei facultăţi de opţiune
(se dă ca exemplu cererea prin care moştenitorii legali cheamă în judecată o
persoană care se pretinde legatar universal, pentru a fi obligată să exhibe
testamentul, în caz contrar confirmându-se drepturile lor asupra întregii averi
a defunctului).
Este calificată ca provocatorie acea cerere prin care titularul unui drept
cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi
cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său (ar trebui adăugat
faptul că tulburarea se bazează pe un pretins drept al pârâtului, altfel cererea
în constatare ar fi inadmisibilă); pârâtul este provocat să îşi valorifice
pretenţiile, respectiv să încerce să îşi dovedească dreptul, sub sancţiunea de
a nu-l mai putea invoca dacă nu şi-l demonstrează (ca exemplu:
- cererea posesorie bazată pe o tulburare ce rezultă dintr-un act juridic
care încalcă posesia sau folosinţa paşnică a titularului,
- cererea prin care se solicită constatarea prescripţiei dreptului de a
cere şi obţine executarea silită a unui debit).
S-au exprimat şi rezerve faţă de această clasificare a cererilor în
constatare, arătându-se că, pe de o parte, ea nu prezintă utilitate practică,