1 Evolutie Si Etape In Stiinta Conducerii (In Management)
2 Gestiunea Economica A Stocurilor
1. Managementul aprovizionării
Capitolul 2. GESTIUNEA ECONOMICĂ A STOCURILOR
2.1. Rolul, funcţiile şi natura economică a stocurilor
2.2. Tipologia stocurilor de materiale pentru producţie
2.3. Modalităţi de exprimare a stocurilor
2.4. Corelaţii şi factorii de influenţă a nivelului stocurilor de producţie
2.5. Obiective în conducerea proceselor de stocare; elementele
funcţionale de caracterizare a acestora
2.6. Tipuri de gestiune a stocurilor
2.7. Metode şi modele de calcul al stocurilor; stabilirea cantităţii
economice de comandă-aprovizionare
2.7.1. Metode şi modele de calcul al stocurilor curente în
condiţii de certitudine şi de risc sau incertitudine
2.7.2. Stabilirea pragului (nivelului) de comandă-reaprovizionare
2.7.3. Metode de calcul al stocurilor de siguranţă
2.8. Gestiunea diferenţiată a stocurilor după sistemul ABC; efecte
economice
2.9. Metode de urmărire şi control al dinamicii stocurilor
2.10. Lipsa de stoc; suprastocarea, stocurile cu mişcare lentă şi fără
mişcare – stocuri neeconomice.
Întrebări
Teste grilă
Aplicaţii practice: - rezolvate
- de rezolvat
2. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
CAPITO LUL 2
Gestiunea economică a stocurilor
2.1. Rolul, funcţiile şi natura economică a stocurilor
Conducerea şi controlul stocurilor de resurse materiale reprezintă, în economia de
piaţă, o activitate căreia i se acordă o atenţie deosebită datorită implicaţiilor economico-
financiare importante pe care le determină formarea şi deţinerea lor. Stocurile sunt cantităţi
de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi magaziile unităţilor
economice, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp
determinată, cu un anumit scop. Stocurile sunt de fapt rezultatul activităţilor de
aprovizionare şi de desfacere, al activităţii comerciale, în general, care sunt dependente de
natura şi caracteristicile materialelor şi produselor, de condiţiile şi modalităţile de furnizare şi
asigurare-transport, de strategiile care se elaborează pe această linie, în scopul îndeplinirii
obiectivului de bază specific agenţilor economici. În general, scopul formării stocurilor este
diferit; la nivelul economiei, guvernul constituie stocuri sub forma rezervei naţionale la
resursele materiale strategice sau deficitare pentru a pune la adăpost economia naţională de
influenţa unor factori de forţă majoră (seisme, inundaţii, stare de necesitate, evitarea
conjuncturilor economice nefavorabile sau a penuriei). Agenţii economici îşi constituie stocuri
de resurse materiale sau de produse pentru a asigura alimentarea continuă a subunităţilor
de consum sau servirea clienţilor în vederea desfăşurării normale a activităţii şi realizării
astfel a obiectivelor ce şi le-au propus.
În abordarea problematicii stocurilor se are în vedere răspunsul a mai multor
„întrebări” de mare interes, şi anume:
care este nivelul cererilor constante şi cel al cererilor variabile?
ce influenţă prezintă cererea asupra nivelului stocurilor de materiale sau
produse?
ce servicii trebuie asigurate pentru cumpărarea, aducerea şi stocarea materialelor
şi produselor sau pentru livrarea-revânzarea acestora din stocuri?
cât de mari trebuie să fie stocurile?
se poate accepta fenomenul de epuizare a stocurilor în anumite secvenţe de timp
ale perioadei de gestiune?
care este nivelul protecţiei pentru a se preveni fenomenul de lipsă de stoc?
ce sistem de conducere - control al stocurilor trebuie adoptat?
este bine să se aprovizioneze materialele în loturi mici sau mari cum trebuie
ajustate stocurile când cererile sau vânzările de produse se abat de la previziuni?
cum programăm fabricaţia pentru a forma stocuri care să asigure ritmicitate
livrărilor către clienţii constanţi sau vânzării la clienţii întâmplători?
3. Managementul aprovizionării
care sunt răspunsurile la aceste întrebări în cazul producţiei continue sau
discontinue?
Formarea stocurilor de materiale şi produse asigură condiţii optime pentru
desfăşurarea, după un sistem raţional, a activităţii fiecărei unităţi economice; fără stocuri nu
se poate obţine utilizarea judicioasă a capacităţilor de producţie, nu se pot satisface cererile
clienţilor în strictă concordanţă cu pretenţiile pe care le emit, nu se pot desfăşura o serie de
operaţii din sistemele aprovizionare şi desfacere cu cheltuieli rezonabile. Toate acestea
pentru că "stocurile" îndeplinesc o "funcţie vitală", aceea de "decuplare" şi de
"armonizare" a fluxului: "cumpărarea, aducerea (transportul), recepţia-depozitarea,
pregătirea pentru consum - utilizare a materialelor, trecerea acestora prin fazele de
prelucrare până la magazia de produse finite, expedierea sau livrarea produselor la
clienţi, în magazinele proprii sau ale distribuitorilor specializaţi pentru desfacere-
vânzare".
"Funcţia vitală" a stocurilor nu justifică supradimensionarea lor pentru că stocurile
determină imobilizări de capital antrenat în cumpărarea de materiale sau în produsele finite
stocate şi încă nevândute. În mod obişnuit, un mare concern industrial dispune de stocuri a
căror valoare reprezintă circa 25% din capitalul investit. Deţinerea de stocuri necesită, în
acelaşi timp, spaţii special amenajate şi dotate, cheltuieli de depozitare-păstrare, taxe de
asigurare, dobânzi pentru credite ş.a., amplificând efortul investiţional aferent. La această
situaţie se adaugă efectele negative ale uzurii morale a resurselor materiale sau produselor
stocate. Sub acest aspect nu ar fi justificată formarea de stocuri; dar, în procesul de
furnizare, aprovizionare şi utilizare a resurselor materiale, intervine influenţa multor situaţii şi
factori cu acţiune permanentă sau conjuncturală care condiţionează în mod "obiectiv"
necesitatea formării de stocuri. Astfel, situaţiile de forţă majoră determină, aşa cum s-a arătat
mai sus, formarea de stocuri sub forma rezervei naţionale; periodicitatea producţiei la
furnizori sau a transportului determină formarea de stocuri curente la utilizatori;
eventuala apariţie a unor dereglări, perturbaţii în livrările de la furnizori sau în
transport determină formarea de stocuri de siguranţă la consumatori sau în magazinele de
desfacere; întreruperea exploatării sau a transportului ca urmare a condiţiilor naturale
şi de climă sau sezonalitatea producţiei anumitor produse determină formarea stocurilor
sezoniere (de iarnă); necesitatea condiţionării materialelor înaintea trecerii lor în consum
implică constituirea stocurilor de pregătire sau condiţionare (la resursele la care
proprietăţile fizice şi chimice impun acţiunea chiar dacă aceasta s-a realizat la producător).
Sunt şi alte situaţii care generează necesitatea formării de stocuri între care mai
amintim, şi nu în ultimul rând, pe cea care are în vedere minimizarea cheltuielilor de
cumpărare, aducere, depozitare şi administrare a resurselor materiale. Indiferent de
situaţie sau de factorul de influenţă, este necesară efectuarea de analize şi calcule
economice care să determine strategia şi politica în domeniul formării stocurilor de la o etapă
la alta, în funcţie de noile condiţii care apar pe piaţa internă şi internaţională de resurse
materiale, de mutaţiile în structura cererilor pentru consum sau în potenţialul de furnizare a
lor.
Principalele "probleme" care se pun în faţa agenţilor economici se referă la: stabilirea
tipurilor de stocuri care trebuie constituite şi nivelul acestora. Opţiunile pentru un tip
sau altul de "stoc", pentru o mărime sau alta sunt influenţate decisiv de răspunsul la
întrebarea: "ce avantaje şi ce pierderi se înregistrează dacă se stochează mai mult sau
mai puţin, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp"? Răspunsul constă în
stabilirea unui "prag optim" care asigură un echilibru al efectelor negative şi pozitive
specifice unei situaţii sau alteia. Pentru aceasta este necesară, în primul rând, cuantificarea
"efortului de stocare" (Es) pe care îl face unitatea economică. Practic, acesta se compune
din:
4. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
Efortul direct (Eds) care cuprinde cheltuielile pentru deţinerea stocurilor de materiale;
Efortul indirect (Eids) determinat de mărimea investiţiei financiare efectuate pentru
cumpărarea şi stocarea unor cantităţi de materiale sau produse pe o anumită perioadă de
timp.
E s = E ds + E ids
În cadrul efortului direct, principalele elemente care determină mărimea acestuia
sunt:
cheltuielile cu salariile muncitorilor şi ale personalului administrativ din depozite, inclusiv
cotele pentru impozitul pe salarii şi asigurările sociale aferente (Cs);
cheltuielile pentru energie electrică, combustibili, lubrifianţi, abur etc., destinate
desfăşurării proceselor de manipulare, depozitare-conservare (Ct);
cheltuielile cu amortismentele mijloacelor fixe ale depozitelor (construcţii, utilaje,
mecanisme şi alte mijloace de inventar) - Ca;
cheltuielile pentru întreţinerea şi repararea echipamentelor (Cr);
cheltuielile pentru iluminat, încălzit şi pentru climatizarea unor spaţii de depozitare (Ci);
cheltuielile pentru materialele auxiliare, de întreţinere necesare activităţii depozitului (Cma);
cheltuielile determinate de pierderile prin perisabilităţile sau scăzămintele admise (Cp).
În concluzie, mărimea totală a efortului direct de stocare este dată de relaţia:
E ds = C s + C t + C a + C r + C i + C ma + C p
Rezultatul aplicării relaţiei se exprimă în lei pentru o perioadă definită - an, trimestru,
lună etc.
Menţionăm că, în condiţiile în care activitatea de menţinere a stocurilor într-un depozit
are un caracter de continuitate, fără mari variaţii ale volumelor şi respectiv valorii materialelor
depozitate, se poate accepta ideea că efortul direct de stocare este aproximativ constant
pe unitatea de valoare stocată; în consecinţă, se poate determina un coeficient de calcul
(a) care arată cât reprezintă cheltuielile aferente efortului direct de stocare în raport cu
valoarea medie anuală a materialelor stocate ( Spv ). În acest context efortul direct de
stocare (Eds) se calculează cu ajutorul relaţiei:
E ds = a • S pv
Efortul indirect de stocare este dat de efectele evitării finanţării pentru achiziţionarea
şi stocarea materialelor care se pot înregistra în ipoteza nestocării şi folosirii fondurilor
financiar-valutare, astfel disponibilizate, la dezvoltarea capacităţilor de producţie, efectuarea
unor noi investiţii, crearea condiţiilor pentru dezvoltarea producţiei şi pentru obţinerea unui
spor de profit. Efortul indirect de stocare, Eids, se poate calcula cu ajutorul relaţiei:
Eids ≡ (a x Spv + Spv) ei
în care "ei" reprezintă eficienţa investiţiei pentru dezvoltarea producţiei care se calculează
astfel:
Pr,
ei =
I
în care "Pr" reprezintă profitul suplimentar obţinut prin punerea în valoare a rezultatelor
investiţiei "I" finanţată prin evitarea formării stocurilor ( a x S pv + S pv ).
.
5. Managementul aprovizionării
Efortul total "Es" trebuie amortizat prin efectele favorabile determinate de constituirea
stocurilor. Importanţa proceselor de stocare se exprimă prin rolul de "regulator" pe care îl
joacă acestea între ritmul aprovizionărilor şi cel al producţiei, stocul reprezentând acel
"tampon inevitabil" care asigură sincronizarea aprovizionării cu ritmul consumurilor.
În consecinţă, o politică eficientă în acest domeniu este cea care asigură formarea unor
stocuri minim necesare, care, prin nivel şi structură, asigură continuitate în
alimentarea consumului (continuu sau variabil) în condiţiile unui efort (cost) minim de
stocare. Stocurile, dimensionate pe criterii economice, reprezintă certitudine, garanţie
şi siguranţă în desfăşurarea normală a activităţii agenţilor economici.
2.2. Tipologia stocurilor de materiale pentru producţie
Pentru desfăşurarea normală a activităţii, unităţile economice din industrie, construcţii
sau transporturi îşi constituie stocuri în funcţie de condiţiile de aprovizionare interne şi
externe, de natura resurselor materiale, de caracteristicile proceselor tehnologice, de
organizarea subunităţilor de consum şi dispersia teritorială a acestora, de strategia şi politica
adoptate în formarea stocurilor. "Structura materială a stocurilor pentru producţie", din
care urmează a fi alimentate punctele de consum, cuprinde: materii prime de bază sau
auxiliare; părţi componente şi subansamble ale viitorului produs finit; materiale şi piese
de schimb destinate întreţinerii şi reparării utilajelor, clădirilor, instalaţilor; combustibili şi
lubrifianţi, ambalaje şi materiale de ambalat, furnituri de birou.
În general, la nivelul unităţilor economice, se prevede constituirea obişnuită a stocului
curent, după caz, a celui în curs de transport şi, cu titlu de excepţie, stocurile de
siguranţă, de condiţionare, de transport intern (sau de secţie) şi de iarnă. Aceste tipuri
de stocuri îndeplinesc aceleaşi funcţii, dar în condiţii diferite şi definesc conţinutul stocului
de resurse materiale pentru producţie a cărei funcţie generală are în vedere
"desfăşurarea normală a activităţii unităţii economice în perioada de gestiune
estimată".
"Stocul curent" reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale noi şi
refolosibile, de combustibili şi lubrifianţi, de piese de schimb, subansamble etc. care
se acumulează în depozitele şi magaziile unei unităţi economice în scopul acoperirii
cererilor pentru consum în volumul, structura şi ritmicitatea specifice, în intervalul
dintre două aprovizionări succesive. Este stocul care se formează în mod obişnuit în
întreprinderi, pentru alimentarea consumului. Evoluţia stocului curent se prezintă în figura
2.1 ; pe parcursul formării şi utilizării, stocul curent înregistrează mai multe nivele între
care semnificative sunt "maxim", "mediu", "minim". Nivelul maxim se înregistrează în
momentul intrării, recepţiei şi trecerii în gestiune a unui lot nou de materiale (produse,
componente etc.) sosit de la furnizori; nivelul mediu estimat va fi nivelul maxim împărţit la doi, iar
nivelul minim estimat este teoretic egal cu zero. Nivelele mediu şi minim efective pot fi diferite
de cele estimate, caz în care şi determinarea va îmbrăca forme specifice; astfel, nivelul mediu
efectiv va fi rezultatul împărţirii sumei nivelelor maxim şi minim efective la doi, iar nivelele maxim
şi minim efective vor fi cele înregistrate în fişele de magazie la începutul şi sfârşitul intervalului
dintre două reîntregiri (reaprovizionări) succesive. Aceste precizări sunt necesare pentru că
evoluţia şi modul de calcul pe nivele a stocului curent va condiţiona dinamica şi mărimea
stocului de producţie (care-l cuprinde în mod obişnuit).
6. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
(Scrmax)
Stoc curent minim (Scrmin)
I I
τ =durata de comandă aprovizionare
Figura 2.1
Consumul din stoc poate fi ritmic sau neritmic, continuu sau periodic, constant
uniform în timp sau variabil. Formarea lui se poate produce, de asemenea, periodic sau
continuu, în cantităţi fixe sau variabile. Semnificativ este momentul calendaristic la care
urmează a se declanşa acţiunea de comandă-reaprovizionare; acesta poate fi prestabilit
cu o anumită aproximaţie, în funcţie de elementele posibil de cunoscut: durata de
aprovizionare, distribuţia statistică a cererii, condiţiile de furnizare. În figura 2.2. (a şi
I I
b) se prezintă corelaţia dintre procesul de formare şi cel de utilizare a stocului curent de
cherestea cu programul de fabricaţie al produsului "uşi finisate".
Figura 2.2 (a,b)
7. Managementul aprovizionării
"Stocul în curs de transport" reprezintă cantitatea de resurse materiale care se
găseşte în mijloacele de transport pe timpul deplasării acestora de la sursele de
furnizare la depozitele destinatarilor. Acest stoc, care se mai numeşte "de tranzit", poate
fi mai mare sau mai mic, în funcţie de distanţa de transport şi de mijlocul de transport
folosit în deplasarea materialelor. Asemenea stocuri se creează şi în interiorul unităţilor
economice, cu deosebire în cazul celor care au subunităţi componente dispersate teritorial
(filiale, secţii, uzine de asamblare, şantiere etc.), aşa cum se va menţiona ulterior (vezi
stocul pentru transport intern). Stocul în curs de transport este sursa materială de
reîntregire a celui curent; mărimea lui este, de regulă, la nivelul cantităţii de materiale
comandate (figurile 2.3 şi 2.4).
Figura 2.3
Includerea stocului în curs de transport în cel de producţie al consumatorului
este normală numai în cazul achitării anticipate a contravalorii resurselor materiale
livrate de furnizor, situaţie în care angajamentul financiar (şi deci imobilizarea ca atare
a acestuia) este suportat de primul factor.
Figura 2.4
"Stocul de siguranţă" reprezintă cantitatea de materiale acumulată în
depozitul consumatorului, fiind destinată asigurării continuităţii consumului când
stocul curent a fost epuizat şi întârzie reîntregirea lui, ca urmare a unor dereglări
în livrările de la furnizori, în transport sau creşterii ritmului consumului pe
parcursul perioadei de gestiune peste limitele estimate.
8. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
Formarea stocului de siguranţă înseamnă o acumulare suplimentară de resurse
materiale în stoc şi implicit o imobilizare mai mare de fonduri financiare antrenate la
cumpărarea acestora - situaţie care amplifică fenomenul economic negativ specific
stocării în general.
Ca urmare, un asemenea stoc se prevede la materiile prime de bază, a căror
lipsă probabilă condiţionează direct continuitatea activităţii productive a întreprinderii,
iar furnizorul se află la o distanţă relativ mare care nu permite rezolvarea unei probleme
de aprovizionare în timp scurt, operativ. De altfel, condiţiile de formare a stocului de
siguranţă sunt diferite de la o întreprindere la alta şi de la un material la altul.
Formarea acestuia depinde de nivelul şi evoluţia cererilor pentru consum, de ritmul
livrărilor de la furnizori, de timpul de transport şi de cel de comandă care, în activitatea
practică, nu sunt, întotdeauna, constanţi. Formarea stocului de siguranţă se practică
şi în sistemul activităţii de desfacere-vânzare, pentru satisfacerea cererii clienţilor,
onorarea lor promptă. Consumul din stocul de siguranţă se face după analize
prealabile şi cu acordul conducerii asigurării materiale (care va stabili măsuri eficiente
de menţinere a ritmului prestabilit al aprovizionărilor). Evidenţa scriptică acestui tip de
stoc se ţine distinct de celelalte categorii, în cadrul fişelor de magazie.
Dinamica stocului de siguranţă în raport cu cea a stocului curent, ca şi corelaţia
dintre acestea se prezintă în figura 2.5. Este un stoc considerat intangibil, consumul din
cadrul acestuia presupune reîntregirea imediată, din loturile următoare primite de la furnizori,
în scopul reluării funcţiei specifice.
Figura 2.5
"Stocul de pregătire" sau de "condiţionare" reprezintă cantitatea de materiale
care se acumulează şi este staţionată o perioadă de timp în spaţii special amenajate,
în vederea aducerii resurselor respective, prin operaţii de condiţionare, la parametrii
fizico - chimici care să permită prelucrarea lor corespunzător condiţiilor impuse de
normele tehnologice. În această situaţie se includ materiale ca: lemnul pentru mobilă sau
pentru alte prelucrări industriale, pentru care sunt prevăzute condiţii anumite de umiditate
maximă (deci, care trebuie să stea la uscat), lâna pieptănată (pentru asigurarea condiţiilor
de umiditate şi descărcare electrică), bumbacul balotat (pentru odihnă şi condiţionare),
varul (pentru stins), caolinul (pentru macerat) etc.
De regulă, operaţiile de condiţionare se execută la producători-furnizori, aceştia fiind
obligaţi să livreze marfa la parametrii calitativi prevăzuţi în standarde, în normele stabilite în
contractele economice pentru a putea fi folosită de consumatori imediat după cumpărare,
9. Managementul aprovizionării
sau la sosirea de la sursele de furnizare a partizilor contractate (deci cu procesul de
condiţionare efectuat). Există însă situaţii când condiţionarea trebuie făcută la utilizator;
aceasta când operaţia s-a prevăzut a se realiza, prin contract, la consumator sau când, deşi
efectuată la furnizor, pe parcursul transportului, parametrii fizico-chimici nu pot fi menţinuţi.
După condiţionare, materialele se trec în stoc curent pentru utilizare pe destinaţiile de
consum prevăzute. Semnificativ este faptul că, pentru cazurile în care condiţionarea se poate
face pe parcursul staţionării materialelor în stoc curent şi, inclusiv, de siguranţă, durata de
stocare fiind suficientă pentru această operaţie, constituirea stocului de pregătire poate fi
evitată sau cel puţin limitată - aspect care contribuie la diminuarea efortului general de
stocare. Dinamica stocului de condiţionare se prezintă în figura 2.6.
Figura 2.6
"Stocul pentru transport intern" reprezintă cantitatea de resurse materiale care
se acumulează în depozitele şi magaziile subunităţilor de consum (secţii sau ateliere
de fabricaţie) în scopul acoperirii cererilor pentru consum pe durata eliberării şi
transportului materialelor de la depozitul central (comun) la destinaţiile de folosire.
Situaţia este specifică unităţilor care au în structură mai multe subunităţi care consumă
aceleaşi resurse şi sunt alimentate alternativ de la un depozit central (simultaneitatea servirii
nu exclude formarea unor stocuri chiar pentru câteva ore, pentru unul sau mai multe
schimburi etc.) Aceeaşi situaţie este specifică şi unităţilor economice care au subunităţile de
consum amplasate dispersat în teritoriu şi la distanţe relativ mari faţă de depozitul central
care le alimentează cu materiale; în acest caz, condiţiile şi mijloacele de transport utilizabile
pot influenţa hotărâtor nivelul de formare a stocurilor la punctele de consum.
Dimensionarea la nivel "minim" a acestor stocuri este posibilă prin aplicarea mai multor
măsuri: servire simultană, accelerarea vitezei de circulaţie a mijloacelor de transport,
mecanizarea complexă a operaţilor de primire-recepţie a materialelor (care ies dintr-o
gestiune şi intră în alta), de încărcare, descărcare, manipulare, distribuţia loturilor
programate pentru sosire de la furnizori direct pe destinaţiile de consum, amplasarea
raţională în teritoriu a stocurilor comune mai multor subunităţi de consum ş.a.
Semnificativ este faptul că asemenea "stocuri" pot sau nu pot fi constituite ca o
mărime distinctă faţă de stocul curent ; formarea separată de acesta amplifică volumul
stocurilor, implicit capitalul circulant şi scade astfel eficienţa în utilizarea fondurilor
întreprinderii. Prin eşalonarea raţională, cantitativă şi în timp, a stocului curent pe punctele
de consum se poate preveni situaţia de mai sus. Acest aspect este posibil, după caz şi
condiţii, şi prin formarea stocurilor direct la depozitele subunităţilor dispersate teritorial
(evitând depozitul central sau folosindu-l numai pentru alimentarea punctelor de consum
apropiate unde nu este economică amenajarea unor magazii prea mari etc.). Dinamica
formării şi utilizării stocului pentru transport intern la trei subunităţi de consum se prezintă
în figura 2.7.
10. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
Figura 2.7
"Stocul de iarnă" reprezintă cantitatea de materiale care se acumulează în
depozitele unităţilor în scopul alimentării continue a consumului pe perioada de
întrerupere a exploatării şi/sau transportului unor resurse, ca urmare a condiţiilor
naturale şi de climă. Aici se încadrează resursele materiale care, prin natura lor, sunt
afectate de asemenea condiţii sau producţia, ori consumul lor, are caracter sezonier. Este
cazul minereurilor feroase, neferoase, nemetalifere, cocsului, cărbunilor, calcarului,
balastului, lemnului din exploatările forestiere ş.a., sau al celor din import pentru care
transportul pe apă se întrerupe în cursul iernii.
Formarea stocurilor de iarnă, sau în general a celor sezoniere, se realizează în
perioadele de presezon prin acumulări eşalonate în limitele necesarului de aprovizionat
prestabilit pentru sezonul de iarnă (se poate avea în vedere constituirea şi a unui stoc de
siguranţă ca protecţie pentru eventuala prelungire a perioadei de întrerupere a furnizării sau
transportului resurselor materiale de genul amintit). Consumul din stocul de iarnă se
realizează în cadrul perioadei de sezon luate în calcul, în concordanţă cu ritmul, volumul şi
natura cererilor pentru consum. Dinamica procesului de formare şi utilizare a stocului de
iarnă se prezintă în figura 2.8.
Figura 2.8
11. Managementul aprovizionării
Alături de aceste "tipuri de stocuri" destinate asigurării continuităţii activităţii lor,
agenţii economici pot constitui şi alte categorii, ca de pildă, stocurile strategice, de
conjunctură (speculative) sau anticipate; primele stocuri sunt formate la resurse materiale
achiziţionate în volum mare în momentul în care se consideră că preţul de achiziţie este cel
mai favorabil, iar în viitor acesta va avea o tendinţă de creştere. Eficienţa acestor stocuri este
dată de diferenţa (marja) dintre preţul de achiziţie şi cel în vigoare în momentul consumului
acestor resurse materiale. Stocul anticipat este constituibil în scopul evitării penuriei de
resurse la consumatori pe perioada când este prevăzută încetarea livrării acestora de la
furnizor, ca urmare a intrării în modernizare, remont etc.
Unele stocuri sunt constituite şi pentru a avea o situaţie de monopol; dacă un agent
economic cumpără toate cantităţile dintr-o anumită resursă de la toţi furnizorii el se situează
pe poziţia de monopol, după caz de monopson, determinând pe ceilalţi agenţi economici să-
şi adapteze structura producţiei la consumul altor resurse materiale. Se conturează în
această situaţie şi perspectiva de dumping pe care agentul economic respectiv intenţionează
să o folosească pe piaţă.
2.3. Modalităţi de exprimare a stocurilor
Stocurile de producţie se exprimă în diferite mărimi şi unităţi de evaluare fizică şi
valorică, în funcţie de necesitatea corelării lor cu alţi indicatori; o primă formă de exprimare
este în "unităţi naturale" (tone, kg, buc., m.p., m.c. etc.) şi serveşte la estimarea fizică a
potenţialului de producţie, de lucrări sau servicii, care se poate realiza din cantitatea stocată
la o resursă definită. Pe aceeaşi bază, se asigură determinarea necesarului de spaţii pentru
depozitare, a necesarului de mobilier sau de alte utilaje, dispozitive, instalaţii pentru dotare, a
necesarului de forţă de muncă din depozite. Stocurile fizice stau la baza comensurării
valorice a resurselor materiale stocate şi evidenţierii astfel a fondurilor financiare şi valutare
care au servit la cumpărarea lor.
A doua formă de exprimare este cea "valorică" (în lei, mii lei, mil.lei) prin care se
asigură evaluarea resurselor financiare şi valutare antrenate de formarea stocurilor de
producţie şi, prin aceasta, stabilirea impozitelor, taxelor de asigurare, ca şi a dobânzilor
care trebuie plătite. Exprimarea valorică permite, totodată, stabilirea, prin însumare, a
"stocurilor totale", indiferent de tipul resursei materiale, determinarea capitalului
circulant aferent materiilor prime şi materialelor, a vitezei de rotaţie, a volumului de credite
necesar, a cheltuielilor de stocare al căror nivel se calculează în raport cu valoarea medie a
stocului de producţie. Expresia valorică este rezultatul produsului dintre stocul de producţie
fizic, pentru fiecare tip de resursă materială, şi preţul de aprovizionare aferent (calculat prin
însumarea preţului de cumpărare cu cheltuielile necesare aducerii materialelor în unitatea
economică şi pe care aceasta le suportă direct).
A treia formă de exprimare este cea "în zile" prin care se evidenţiază perioada de
timp pentru care stocul fizic constituit acoperă cererea pentru consum. În funcţie de
exprimarea în zile se stabilesc momentele calendaristice de declanşare a acţiunilor de
reaprovizionare pe parcursul anului de plan.
12. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
2.4. Corelaţii şi factorii de influenţă a nivelului
stocurilor de producţie
Stocul de producţie este un "indicator" important al activităţii economice a
întreprinderii; de nivelul acestuia depinde gradul de activizare a mijloacelor materiale şi
financiare de care dispune sau pe care şi le-a asigurat unitatea economică şi eficienţa
utilizării lor. De volumul şi structura stocurilor depind eforturile investiţionale pe care trebuie
să le facă firma industrială pentru achiziţionarea, aducerea, depozitarea şi păstrarea
resurselor materiale stocate. Făcând parte din "sistemul general de indicatori" prin care
se apreciază activitatea economică şi financiară de ansamblu a agentului economic, stocul
de producţie intră într-un sistem complex de corelaţii directe de determinare şi
fundamentare, de condiţionare şi cauzalitate cu mai mulţi indicatori ai activităţii
economice.
O primă corelaţie este cea cu "capitalul social" al unităţii economice, stocurile
materiale fiind, în anumite condiţii, parte componentă a acestuia; pe măsură ce sunt trecute
în consum, materialele din stoc sunt transformate în produse sau încorporate în lucrări,
servicii destinate vânzării sau contractate de clienţi.
A doua corelaţie cu o semnificaţie economică deosebită este cea cu "veniturile
firmei" care reprezintă sursa de finanţare a stocurilor; prin aceasta se influenţează modul
de repartizare pe destinaţii de utilizare a veniturilor agentului economic. O situaţie
economico-financiară favorabilă este caracterizată printr-un "raport continuu
descrescător" între volumul de stocuri de resurse materiale şi veniturile firmei
industriale; aceasta înseamnă că, de la o etapă la alta, se alocă o parte mai mică din
venituri pentru formarea stocurilor de producţie şi o parte mai mare pentru fondurile
destinate dezvoltării unităţii, extinderii activităţii productive a acesteia şi sporirii astfel a cifrei
de afaceri.
În acelaşi mod se interpretează şi "raportul" dintre volumul de stocuri şi "profitul
unităţii", întrucât creşterea stocurilor se finanţează pe seama acestuia.
A treia corelaţie importantă este cea cu viteza de rotaţie a capitalului circulant, fiind
determinată de faptul că stocul mediu de producţie reprezintă element de calcul şi
fundamentare a acestui indicator de eficienţă. Ca urmare, orice diminuare a "nivelului
stocurilor" înseamnă, în acelaşi timp, accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului circulant şi
implicit sporirea eficienţei economice în utilizarea resurselor materiale şi financiar-valutare.
Sistemul de relaţii care exprimă această corelaţie se prezintă astfel:
Spv x 360 Spv
Vrz = sau (zile / rotaþie)
Nv cmzv
şi
360 Nv
Nr = sau (numã r rotaþ / an) ,
ii
Vrz Spv
în care:
Spv = stocul mediu de producţie în expresie valorică (lei, mii lei, mil.lei);
Vrz = viteza de rotaţie în zile (durata unei rotaţii);
Nv = necesarul valoric (mii lei, mil.lei);
Nr = numărul de rotaţii în perioada de gestiune (anul, trim., sem.).
cmzv = consumul mediu zilnic în expresie valorică (lei, mii lei, mil.lei)
13. Managementul aprovizionării
Deci, diminuându-se Spv se reduce numărul de zile ale unei rotaţii; corespunzător, va
creşte numărul de rotaţii pe parcursul aceleiaşi perioade de gestiune luate în calcul.
A patra corelaţie semnificativă se stabileşte cu "indicatorii din planul de
aprovizionare", în sensul că:
pe de o parte, stocul de producţie, indicator distinct al planului de aprovizionare sub
denumirea de stoc la sfârşit de an într-o anumită structură şi mărime, asigură
continuitatea alimentării consumului productiv atât în cursul perioadei de gestiune, cât şi
în primele zile ale anului următor, până la prima intrare de materiale (stocul de
producţie, ca stoc la sfârşit de an reprezintă suportul material de formare a stocului de
la începutul anului următor);
pe de altă parte, necesarul de materiale pentru îndeplinirea programului de
producţie îmbracă, în perioada dintre primirea-recepţia resurselor materiale şi consumul
acestora, forma stocului curent ; de cantităţile în care se asigură necesarul depinde
direct nivelul de constituire a stocului curent. Rezultă că volumul fizic şi valoric al
necesarului de materiale pentru îndeplinirea planului determină direct nivelul de
formare a stocului curent, implicit a celui de producţie, ca şi a volumului capitalului
circulant aferent.
A cincea corelaţie este între stocul de producţie şi volumul producţiei; prin
aceasta se evidenţiază potenţialul de producţie realizabil pe seama stocurilor de resurse
materiale constituite sau existente în unitatea economică la un moment dat. Totodată,
volumul de producţie condiţionează, prin necesarul pentru îndeplinirea planului şi
consumului mediu zilnic, nivelul şi structura stocurilor care trebuie formate în depozitele
unităţii economice. În esenţă, această corelaţie cere ca, în unităţile economice, să se
constituie stocuri asortate, în cantităţile minim-necesare care asigură desfăşurarea în
bune condiţiuni a fabricaţiei produselor, realizarea integrală şi la termenele stabilite a
programelor de fabricaţie, şi prin aceasta a contractelor economice.
A şasea corelaţie este cea dintre stocul de producţie şi normele de consumuri
specifice de materiale. Corelaţia are în vedere consumurile specifice din documentaţia
tehnico-economică (care se mai numesc consumuri standard sau norme de consum), care,
prin necesarul pentru îndeplinirea programului de producţie şi consumul mediu zilnic,
se folosesc la fundamentarea nivelului stocurilor. Ca urmare, reducerea acestor consumuri
standard specifice, prin revizuirea lor sistematică în raport cu perfecţionările de ordin
tehnic, tehnologic şi organizatoric, va conduce, în mod firesc, la micşorarea stocurilor
pentru producţie.
În sfârşit, cea de a şaptea corelaţie este între stocul de producţie şi costurile de
producţie, prin care se reflectă cheltuielile ocazionate de formarea şi deţinerea stocurilor
respective (taxe de asigurare, dobânzi pentru credite, impozite, cheltuieli de conservare etc.).
Ca urmare, orice cheltuieli neeconomicoase legate de stocuri (penalizări, cheltuieli
suplimentare de întreţinere generate de deţinerea unui stoc de producţie mai mare decât
nivelul economic, ca şi cele rezultate din uzura morală sau degradarea materialelor stocate
pe durate de timp prea mari sau în condiţii improprii) vor determina diminuarea eficienţei
economice a activităţii unităţii în cauză.
În legătură cu "factorii" care influenţează "nivelul" de formare a stocurilor de
producţie menţionăm că aceştia acţionează diferit, au putere de influenţă mai mare sau mai
mică în raport cu natura resursei materiale, destinaţia în consum şi condiţiile de asigurare-
furnizare-depozitare-conservare. În frecvente cazuri, influenţa acestor factori poate fi
conjugată. Ceea ce este însă comun acestor factori este faptul că acţiunea lor se
concretizează în cheltuieli sau pierderi care se înglobează în costul produselor, lucrărilor,
serviciilor, influenţând nivelul acestora şi implicit rentabilitatea firmei. Ca urmare,
14. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
"modelarea economico-matematică" a factorilor trebuie să elimine influenţele generatoare
de cheltuieli neeconomice, astfel încât rezultatul obţinut să exprime un efort minim (cost
minim) cu procesele de stocare.
Între principalii "factori de influenţă" a nivelului de formare a stocurilor menţionăm:
Frecvenţa livrărilor (aprovizionărilor) de la furnizori; aceasta trebuie stabilită
ţinându-se cont de "condiţiile de livrare" ale furnizorului, cât şi de cele de primire ale
consumatorului. Condiţiile se referă în principal la natura cererii, momentele de consum,
natura resurselor, ciclicitatea producţiei şi lotizarea economică a fabricaţiei la
producători-furnizori, evitarea suprastocării nejustificate economic etc. O importanţă
deosebită prezintă modul în care furnizorul îşi organizează livrările către clienţii săi, atât în
cazul fabricaţiei cu caracter continuu, cât şi a celei periodice. Strategia în organizarea
livrărilor de către furnizor trebuie cunoscută de clienţi, pentru ca opţiunea lor să se poată
adapta la posibilităţile reale de livrare ale furnizorului; totodată, furnizorul poate influenţa
uneori chiar hotărâtor nivelul stocurilor la clienţii săi şi implicit angajamentul financiar
aferent. În acelaşi timp, furnizorul trebuie să manifeste solicitudine pentru cererile clienţilor
care îi sunt sau pot deveni parteneri constanţi pe piaţa de desfacere a produselor sale.
Strategiile care pot fi aplicate de furnizor în organizarea şi derularea livrărilor către
clienţii săi sunt: livrarea alternativă sau simultană. Livrarea alternativă conduce la
formarea la clienţi a unor stocuri mai mari pentru perioade de timp mai lungi. Livrarea
simultană acţionează invers, fiind mai eficientă pentru clienţi. A doua "strategie de livrare"
necesită însă organizarea mai complexă şi mai amplă a activităţii de desfacere implicând un
efort suplimentar din partea furnizorului, ceea ce nu întotdeauna îi este favorabil. De
asemenea, livrarea la intervalele impuse de strategia servirii simultane poate deveni uneori
neeconomică pentru clienţi, în special pentru cei care solicită cantităţi mici sau foarte mici de
resurse materiale. Ca urmare, negocierile referitoare la stabilirea intervalelor de livrare între
furnizor şi clienţi trebuie să aibă în vedere asemenea aspecte, rezultatele urmând a evidenţia
corelarea intereselor ambilor parteneri.
Natura influenţei celor două strategii trebuie avută în vedere de client (consumator)
chiar în cadrul planului de organizare internă a activităţii de alimentare a subunităţilor de
consum de la depozitele centrale proprii; aceasta în sensul extinderii servirii simultane care
contribuie la formarea unor stocuri mici la nivelul subunităţilor de consum, prevenindu-se
astfel amenajarea de spaţii de depozitare prea mari.
Cantitatea minimă care poate fi comandată (în vederea achiziţionării-cumpărării)
de un client unui furnizor în condiţii economice avantajoase sau la preţuri accesibile.
De regulă, aceasta este stabilită de producător, ca reprezentând limita sub care fabricaţia
unui produs ar antrena cheltuieli de producţie mai mari şi implicit preţuri de vânzare mai
ridicate. Acest factor defavorizează solicitanţii de cantităţi mai mici (inferioare acestei limite)
care, dacă s-ar aproviziona la nivelul sau peste aceste limite, ar trebui să-şi constituie stocuri
mai mari decât cele necesare în perioada imediată, ceea ce ar conduce la amplificarea
eforturilor investiţionale atât la cumpărare, cât şi în depozitarea-păstrarea materialelor.
Pentru a se evita o asemenea situaţie nefavorabilă, consumatorii de cantităţi mici se
pot aproviziona prin unităţile en-gros care colectează mai multe comenzi de la mai mulţi
clienţi. Se creează astfel condiţii ca, prin cumulare, cantitatea rezultată care trebuie
comandată unui producător să întrunească condiţia de a depăşi limita minimă impusă pentru
a fi produsă şi vândută la un preţ accesibil. La fel se interpretează "cantitatea minimă
livrabilă în condiţiile acordării de rabat comercial sau de bonificaţii" din partea
furnizorilor.
Capacitatea de transport a mijloacelor folosite în aducerea resurselor materiale
în corelaţie cu distanţa de transport; corelarea impusă de factor asigură realizarea
15. Managementul aprovizionării
procesului de transport al resurselor materiale cu cheltuieli cât mai mici. În consecinţă,
mărimea stocurilor este condiţionată în anumite cazuri de capacitatea de transport în special
pentru resursele materiale care se asigură din import, ca şi în cazul celor pentru care în
totalul cheltuielilor de aducere şi stocare, cele aferente transportului deţin ponderea
esenţială.
Condiţiile naturale şi de climă determină, de regulă, formarea stocurilor de iarnă la
resursele materiale a căror exploatare sau transport se întrerupe, ca urmare a influenţei
nefavorabile specifice sezonului de iarnă. Nivelul de constituire a stocurilor sezoniere de
acest tip va depinde direct de durata perioadei de sezon şi de mărimea probabilă a
consumului aferent acesteia.
Proprietăţile fizico-chimice influenţează în sensul că limitează durata de stocare în
timp a resurselor materiale perisabile, a celor cu termene de garanţie scurte sau a celor
care, prin compoziţia şi structura specifică, se degradează, dacă sunt staţionate în stocuri
pe o perioadă mai mare de timp decât cea admisă de caracteristicile specifice.
Capacitatea de depozitare existentă, disponibilă sau care poate fi închiriată,
limitează cantitatea maximă de material ce poate fi stocată la un moment dat. Stocarea
peste această limită nu se poate face normal decât prin extinderea spaţiilor de depozitare şi
amenajarea corespunzătoare a acestora. Se are în vedere şi eventualitatea închirierii de
spaţii suplimentare de la terţi dacă efortul investiţional pentru plata chiriilor şi a altor cheltuieli
se justifică economic.
Volumul şi structura producţiei condiţionează direct structura materială a stocurilor
şi indirect (prin necesarul de resurse pentru realizarea programelor de producţie şi
consumul mediu zilnic) nivelul de formare a acestora.
Normele de consum sau consumurile standard influenţează indirect (prin acelaşi
necesar şi consumurile medii zilnice) nivelul de constituire a stocurilor.
Volumul pe structură al producţiei şi normele de consum fac parte din categoria de
"indicatori" care:
pe de o parte, intră în corelaţie cu stocul de producţie privit ca un indicator folosibil în
aprecierea activităţii economice a întreprinderilor;
pe de altă parte, se transpun în factori de influenţă indirectă sau, după caz, directă a
nivelului şi structurii stocurilor prevăzute pentru constituire.
Durata de comandă-aprovizionare condiţionează nivelul de formare a stocurilor de
siguranţă.
Durata de condiţionare-pregătire a resurselor materiale care intră sub incidenţă
influenţează nivelul de formare a stocurilor de această natură.
Durata estimată a sezonului de iarnă condiţionează nivelul de formare a stocului de
iarnă.
Cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare, ca şi cele de stocare impun
formarea stocurilor pe criterii economice.
Periodicitatea fabricaţiei la producători condiţionează intervalul minim la care se
pot aproviziona resursele materiale de la sursa directă, în sensul că acesta nu poate fi mai
mic faţă de intervalul de reluare a producţiei sau de ciclul de fabricaţie al produselor la
asemenea unităţi. Deci, intervalul dintre două reaprovizionări succesive, care stă la baza
dimensionării stocului, "nu poate fi mai mic" decât intervalul de reluare a producţiei.
Factorul nu influenţează acei consumatori care se aprovizionează de la unităţi en gros, care
16. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
îşi pot crea stocuri la dimensiuni ce pot permite furnizarea continuă, indiferent de intervalul
de reîntregire a acestora.
Amplasamentul stocurilor de resurse materiale influenţează volumul stocurilor
care se formează la nivelul subunităţilor de consum ale întreprinderii sub forma de "stocuri
pentru transport intern". Acţiunea este mai accentuată în cazul unităţilor economice care
au subunităţi de consum dispersate pe amplasamente diferite, aflate la distanţe apreciabile.
Pentru "minimizarea" stocurilor de acest gen este necesară, alături de alte măsuri, aplicarea
strategiei de "servire simultană" a punctelor de consum de la stocul central sau comun.
Interpretarea acestor "factori" se face diferenţiat, prin corelarea influenţei lor în funcţie
de natura şi caracterul resursei, de sursa de furnizare şi forma de asigurare, de
condiţiile de economicitate impuse, de conjunctura de pe piaţa internă şi
internaţională de resurse materiale ş.a.
2.5. Obiective în conducerea proceselor de stocare;
elementele funcţionale de caracterizare a acestora
Conducerea proceselor de stocare, ca una din activităţile de bază ale gestiunii
economice, îmbracă forme diferite. De exemplu, într-un fel se pune problema conducerii
unui proces de stocare, care are loc în condiţiile în care cererea pentru consum este
constantă, care se manifestă cu o ritmicitate cunoscută şi pentru care aprovizionarea se
face în loturi fixe, la intervale egale, anterior stabilite, şi altfel când cererea pentru
consum este variabilă, întâmplătoare, cu o anumită distribuţie statistică, iar
aprovizionarea se realizează în loturi diferite, la intervale egale sau neegale.
Având în vedere particularităţile diferitelor procese de stocare, activitatea de
conducere a acestora are, totuşi, unele trăsături comune; astfel, orice proces de stocare
necesită prevederea desfăşurării lui şi a condiţiilor în care urmează a se efectua. Formarea
stocurilor este predeterminată de o comandă, de o decizie de cumpărare a resurselor
materiale necesare, iar realizarea eficientă a procesului impune o organizare raţională şi un
control sistematic al modului de derulare a acestuia. În conturarea "strategiei în domeniul
stocurilor" şi stabilirea politicii de acţiune pentru formarea, deţinerea şi utilizarea lor, se
are permanent în vedere să se asigure răspunsul la "întrebările":
ce trebuie aprovizionat şi stocat ?
în ce cantitate ?
când trebuie emisă comanda de aprovizionare sau iniţiată acţiunea de cumpărare
achiziţionare?
ce efort financiar-valutar va fi antrenat de o modalitate sau alta de acţiune?
care sunt consecinţele politicii adoptate în conducerea proceselor de stocare
asupra eficienţei activităţii economice a unităţii?
Pe această bază, se stabilesc "obiectivele" de urmărit în conducerea proceselor de
stocare pentru a obţine efecte economice favorabile; între acestea amintim:
formarea unor stocuri minim necesare, asortate, care, prin dimensiune, să
asigure desfăşurarea normală, la parametrii proiectaţi, a activităţii de ansamblu
a unităţilor economice prin alimentarea continuă a subunităţilor şi punctelor de
consum în condiţiile unui efort (cost) de stocare cât mai mic;
menţinerea stocurilor efective în limitele estimate;
17. Managementul aprovizionării
prevenirea fenomenelor de lipsă de resurse materiale în stoc şi de
suprastocare, de formare a stocurilor cu mişcare lentă sau fără mişcare;
păstrarea integrităţii calitative, a caracteristicilor fizico-chimice a resurselor pe
timpul stocării;
satisfacerea pe seama stocurilor constituite a cererilor pentru consum, cele ale
clienţilor în strictă corelaţie cu politica adoptată de conducerea firmei
(admiterea sau nu pe anumite perioade de timp a lipsei de stoc sau a suprastocării).
Realizarea obiectivelor specifice proceselor de stocare necesită următoarele
"modalităţi de acţiune": folosirea în dimensionarea stocurilor a unor modele
economico-matematice adecvate scopului urmărit, care ţin cont de factorii concreţi
care le condiţionează existenţa şi nivelul de constituire, de cheltuielile specifice pe
care le antrenează procesul de formare a lor; aplicarea în procesul de urmărire-control
a derulării proceselor de stocare, a evoluţiei stocurilor efective faţă de limitele
estimate, a unor metode şi tehnici de mare eficacitate şi utilitate practică, cu accentuat
caracter preventiv pentru fenomene dereglatoare sau stări iraţionale; valorificarea într-
un timp scurt a stocurilor devenite disponibile pentru deblocarea operativă a
fondurilor financiare astfel imobilizate; asigurarea unor condiţii de depozitare-păstrare
judicioase în scopul prevenirii degradărilor de materiale staţionate în stocuri; folosirea
unui sistem informaţional simplificat, cuprinzător, aşezat integral pe baze informatice,
care să evidenţieze, în orice moment, starea proceselor de stocare şi să permită ca, în
timp util, să se adopte şi să se aplice măsurile care se impun după caz şi situaţie;
menţinerea unor legături permanente cu furnizorii, urmărirea sistematică a livrărilor
programate pentru prevenirea întârzierilor, a expedierii unor resurse
necorespunzătoare calitativ; aplicarea măsurilor eficiente de prevenire a sustragerilor
sau de securitate contra incendiilor ş.a.
Stabilirea "politicii de gestiune a stocurilor" este nemijlocit legată de cunoaşterea
"elementelor funcţionale" care asigură caracterizarea proceselor de stocare şi care
contribuie la dimensionarea stocurilor ; între acestea amintim:
a) Cererea pentru consum (r) - element de bază care condiţionează nivelul şi ritmul
eliberărilor de materiale din stocuri şi implicit volumul şi ritmul aprovizionărilor care
asigură reîntregirea lor. Aceasta reprezintă motivaţia de bază pentru iniţierea şi
desfăşurarea proceselor de aprovizionare-stocare. Cererea poate fi cunoscută pe toată
perioada de gestiune, caz în care procesul de formare a stocurilor şi, respectiv,
modelele de dimensionare a acestora sunt deterministe. Cererea poate fi însă
necunoscută dar previzibilă, cum este cazul materialelor destinate fabricaţiei produselor
solicitate la prezentare întâmplătoare sau pe bază de comenzi imprevizibile, ca şi al
resurselor necesare activităţii auxiliare, a celor destinate efectuării unor reparaţii
accidentale; în acest caz, ea poate fi considerată ca o variabilă aleatoare cu distribuţie
dată, iar modelele economico-matematice de calcul sunt de natură probabilistică. În
aceste condiţii, natura şi caracteristicile cererii se stabilesc pe bază de observaţii, prin
studii de prognoză, serii de date statistice etc.; masa datelor culese se prelucrează cu
ajutorul statisticii matematice, acestea reprezentând "informaţia iniţială" care conduce
atât la alegerea modelului de calcul cât şi la procedeele de optimizare. De regulă, cererea
de materii prime, de componente şi subansambluri este dependentă de eşalonarea
calendaristică şi dimensională a programelor de fabricaţie.
În figurile 2.9 şi 2.10 se prezintă evoluţia cererii constante şi variabile în cadrul a trei
cicluri de aprovizionare.
18. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
Figura 2.9 (a, b) - cerere constantă
Figura 2.10 (a, b) - cerere variabilă
Cererea poate fi ritmică sau nu, în cantităţi fixe sau variabile pe intervalul dintre
aprovizionările succesive, programată sau neprogramată - asemenea caracteristici fiind
determinate de cele ale programelor de fabricaţie, de execuţie a livrărilor, a prestaţilor care
constituie de fapt faza de manifestare.
19. Managementul aprovizionării
b. Cantitatea sau necesarul de aprovizionat pentru perioada de gestiune luată în
calcul (Na) care exprimă volumul de resurse ce urmează a fi asigurat de la terţi
furnizori; în modelele de optimizare se ia, frecvent, în calcul şi necesarul pentru
îndeplinirea programului de producţie (Npl).
c. Lotul de livrare (n) reprezintă cantitatea de materiale care se aduce la un moment
dat de la furnizor. Baza de calcul este necesarul de aprovizionat Na; aceasta
înseamnă că, de cantitatea de materiale care se prevede sau se comandă să se aducă
de la furnizor, cu ocazia unei reaprovizionări, depinde mărimea lotului de livrare. Acest
element îmbracă, în practica şi teoria economică de specialitate, şi denumirea de lot de
reaprovizionare sau cantitate comandată (cantitatea de comandă-aprovizionare).
d. Parametrii de timp care intervin în procesele de stocare :
perioada de gestiune (θ) care, de obicei, se consideră a fi de un an
(convenţional 360 zile); ea poate fi delimitată şi la nivel de semestru sau
trimestru, în funcţie de specificul activităţii unităţii economice (cu producţia
continuă sau sezonieră), de natura cererii pentru consum, de caracteristicile
surselor de furnizare sau de condiţiile de transport etc.;
intervalul de timp dintre două aprovizionări succesive (I) reprezintă perioada de
timp care se scurge între o intrare anterioară de resursă materială în unitatea
economică şi cea imediat următoare, sau între două reîntregiri succesive ale
stocului curent cu resurse de la furnizor sau între două livrări succesive ale
acestui factor către un client sau consumator;
durata de comandă-aprovizionare (τ) reprezintă timpul care se scurge din
momentul calendaristic la care s-a emis comanda de aprovizionare (sau s-a
iniţiat acţiunea de aprovizionare) până la sosirea partizii de materiale livrate
de furnizor în depozitele unităţii cumpărătoare (consumatoare), inclusiv
recepţia acesteia.
În funcţie de durata de comandă-aprovizionare şi intervalul dintre aprovizionările
succesive se definesc momentele calendaristice (ti) de lansare a comenzilor sau iniţiere a
acţiunilor de asigurare. De regulă, durata de comandă-aprovizionare este constantă,
modificarea înregistrându-se când se schimbă sursa de furnizare;
momentul calendaristic de declanşare a acţiunii de aprovizionare (ti), reprezentat
de data la care se emit comenzile de aprovizionare sau se ia legătura cu
furnizorul pentru efectuarea livrărilor următoare programate (se poate denumi şi
data de aprovizionare). Acesta poate fi programat sau neprogramat (caz în care
este dependent de evoluţia cererii şi durata de comandă-aprovizionare;
e. Costurile, respectiv cheltuielile care sunt antrenate de comandarea-cumpărarea
resurselor materiale şi derularea procesului de aprovizionare-stocare (cheltuielile cu
aducerea materialelor, depozitarea, stocarea etc.); acestea se diferenţiază pe
următoarele categorii:
costul cumpărării (de achiziţie) prin care se exprimă valoarea cantităţii de
resursă prevăzută pentru achiziţionare la un moment dat sau pe întreaga
perioadă de gestiune; este rezultatul produsului dintre cantitatea fizică
achiziţionată şi preţul (negociat) de vânzare al furnizorului, stabilit în funcţie de
condiţia "franco" acceptată de cei doi parteneri, după caz. Este un cost care nu
influenţează calculele de optimizare a comenzilor de aprovizionare-stocare (cu
excepţia situaţiilor în care, pentru anumite niveluri ale cumpărărilor fizice -
20. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
cantităţilor fizice achiziţionate -, furnizorii acordă rabaturi comerciale sau
bonificaţii);
costul de lansare a comenzii (Cl), care include toate cheltuielile ce se fac
începând cu întocmirea comenzii trimiterea acesteia la furnizor, cheltuielile de
transport al lotului de livrare, inclusiv cu deplasările de delegaţi ai cumpărătorului
la furnizor. În general, aceste cheltuieli se precizează ca o sumă globală pe un lot
"n" comandat sau pentru o comandă. În acest caz se includ numai acele cheltuieli
pe care le face cumpărătorul din momentul iniţierii acţiunii de comandă-
aprovizionare (emitere şi transmitere comandă, telex, fax, telefon etc.) şi până la
sosirea lotului comandat la destinaţie (exclusiv costul cumpărării);
■ costul de stocare (Cs), care cuprinde suma cheltuielilor ce trebuie efectuate sau
care trebuie suportate pe timpul staţionării resurselor materiale în stoc, şi anume:
cheltuieli cu primirea-recepţia, transportul în interiorul depozitului, de manipulare,
depozitare propriu-zisă, conservare, pază, evidenţă, eventuale perisabilităţi
normale, efectul stocării resurselor materiale (al imobilizării astfel a fondurilor
financiare aferente - dobânzi, taxe, impozite etc.); cheltuielile cu amortizarea
spaţiilor de depozitare, a dotărilor aferente, a celor cu plata salariilor lucrătorilor
care îşi desfăşoară activitatea în cadrul depozitelor; cheltuielile cu uzura morală a
resurselor materiale. Costurile de stocare cuprind categorii de cheltuieli care,
prin natura lor, pot fi variabile în raport cu mărimea cantităţii stocate (cum sunt,
de pildă: dobânzile bancare pentru creditarea cumpărării şi stocării materialelor,
efectul imobilizării fondurilor financiare, eventuale taxe, cheltuielile de
conservare-păstrare sau cu uzura morală) şi convenţional constante
(cheltuielile cu amortizarea fondurilor fixe, cu paza şi securitatea contra
sustragerilor sau incendiilor, cu evidenţa, cu iluminatul ş.a.);
costul suplimentar aferent lipsei materialelor în stoc, de penalizare sau de
penurie (Cp); acesta apare la un moment dat când cererea este mai mare decât
stocul şi, deci, nu poate fi acoperită; în acest caz, se fac cheltuieli suplimentare
pentru satisfacerea operativă a cererii pe alte căi (reaprovizionări suplimentare de la
terţi deţinători, urgentarea sosirii mai devreme a loturilor programate, folosirea de
materii prime de altă calitate sau dimensiune-configuraţie) sau se acceptă lipsa de
stoc, suportându-se pierderile de profit, penalizările sau alte cheltuieli neeconomice
ca urmare a nerealizării sau realizării cu întârziere a programelor de fabricaţie, a
contractelor sau comenzilor etc. Întotdeauna, epuizarea stocului înainte de sosirea
unui nou lot de materiale conduce la asemenea cheltuieli suplimentare, care cresc
proporţional cu partea din cererea nesatisfăcută şi cu durata lipsei resursei
respective.
Pe baza acestor "elemente funcţionale" se delimitează "tipul de gestiune" în care se
încadrează forma concretă de manifestare a proceselor de stocare şi se stabilesc condiţiile şi
nivelul economic de formare a stocurilor, modalitatea de urmărire şi control, sistemul de
evidenţă ş.a.
2.6. Tipuri de gestiune a stocurilor
Studierea concretă a realităţilor din activitatea practică a unităţilor economice
evidenţiază o gamă variată de "tipuri de gestiune" diferenţiate în funcţie de condiţiile în care se
desfăşoară procesele de stocare, de natura şi caracteristicile cererii pentru consum, de natura
resurselor materiale care se aprovizionează, de caracteristicile surselor de furnizare şi a formelor
de asigurare, de condiţiile de transport. Pe baza analizei proceselor de stocare concrete se
21. Managementul aprovizionării
constată existenţa unor trăsături generale comune care permit să se definească următoarele
"tipuri de gestiune":
1. Gestiunea cu cerere constantă la intervale egale, care prevede ca reaprovizionările
pentru reîntregirea stocului curent să se facă în loturi egale din punct de vedere cantitativ. Acest
tip de gestiune, a cărui dinamică se prezintă în figura 2.11, are în vedere şi posibilitatea epuizării
stocului curent şi întârzierii reîntregirii lui în cadrul unor cicluri de aprovizionare, fapt pentru care se
prevede formarea şi utilizarea stocului de siguranţă; dimensiunea acestuia va reprezenta şi
nivelul de alarmă cu rolul de declanşator al acţiunilor de urgentare a reîntregirii stocului
curent.
Figura 2.11
Fiind considerat "tipul clasic de gestiune", el este utilizabil cu eficienţă mare în
cazul întreprinderilor cu un nomenclator constant de fabricaţie şi cu un necesar de
aprovizionat eşalonat uniform în timp, aşa cum este cazul unităţilor constructoare de maşini
sau producătoare de organe de asamblare, de scule şi unelte, unităţi cu tipul de producţie în
masă sau de serie mare. Este tipul de gestiune "ideal", dar mai greu de aplicat datorită
situaţiilor limitate care îndeplinesc condiţiile impuse de natura lui.
2. Gestiunea cu cerere variabilă la intervale egale implică reaprovizionarea cu loturi
variabile ca mărime care trebuie estimate la momentele calendaristice "ti", când se are în
vedere desfăşurarea acţiunilor de comandă-reaprovizionare; cantitatea de materiale care a
mai rămas în stoc la momentele ti va fi folosită pentru acoperirea cererii de consum pe
durata de reaprovizionare -τ. Deci, se cunosc cu certitudine momentele calendaristice de
lansare a comenzilor, durata de reaprovizionare fiind de fiecare dată aceeaşi. Cantitatea
cu care urmează a se face reaprovizionarea se determină prin extrapolare, pe bază de calcul
probabilistic. Este un "tip de gestiune" dificil de condus şi nu exclude posibilitatea apariţiei
fenomenului de "lipsă de stoc"; ca urmare, presupune formarea stocului de siguranţă şi
stabilirea unui nivel de alarmă, sau de aprovizionare, de data aceasta, în cadrul stocului
curent, în scopul declanşării la momentul atingerii, a acţiunilor care se impun: urgentarea
aducerii partizii următoare, solicitarea aprobării pentru consumul din stocul de siguranţă etc.
Acest "tip de gestiune" este specific pentru ţesătorii, unităţile de confecţii şi tricotaje, cele
producătoare de mobilă etc., care au un nomenclator relativ constant de fabricaţie, dar care,
ţinând seama de comenzile clienţilor, trebuie să adapteze pe parcurs cererea de materiale în
funcţie de culori, contexturi, linia modei ş.a.; aceasta pentru a putea produce şi constitui loturi
asortate de produse ce urmează a fi livrate. Derularea proceselor de stocare prevăzută de
acest tip de gestiune se prezintă în figura 2.12.
22. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
Figura 2.12
3. Gestiunea cu cerere variabilă la intervale neegale, la care nu se cunosc
momentele calendaristice (ti) de lansare a comenzilor, ele trebuind determinate prin extrapolare;
ca şi în cazul tipului de gestiune anterior, problema estimării este dificilă, fiind în funcţie de
modul în care se manifestă cererea în cadrul duratei de aprovizionare (dar pentru care se
poate cunoaşte distribuţia statistică). Reaprovizionările se fac în loturi constante ca nivel,
stabilite la începutul perioadei de gestiune. Prevede formarea şi a stocului de siguranţă al cărui
nivel de formare îl va reprezenta şi pe cel de alarmă. Acest tip de gestiune (dinamica în figura
2.13) este caracteristic întreprinderilor cu un volum mare de producţie nenominalizată sau
prestatoare de servicii, de reparaţii care produc bunuri de larg consum la cerere etc.
Figura 2.13
4. Gestiunea de tip (S,s) sau cu două depozite se caracterizează prin următoarele:
intervalele şi cererile sunt variabile, lotul de aprovizionare (S) este constant, iar lansarea
comenzilor de reaprovizionare se declanşează în momentul când se atinge, în procesul
mişcării stocului curent (prin consumul său), un "nivel de aprovizionare" (Nr=s) prin care se
defineşte de fapt momentul de reaprovizionare. Denumirea de "gestiune tip (S,s)", figura
2.14, exprimă esenţa procesului de lucru, "s" fiind nivelul de reaprovizionare, iar "S"
cantitatea (lotul) de aprovizionat. În afară de acest nivel "s" declanşator al reaprovizionărilor,
se poate stabili şi nivelul de alarmă peste cel al stocului de siguranţă (a cărei constituire se
prevede pentru evitarea lipsei de resurse materiale prin epuizarea eventuală a stocului curent).
Gestiunea de tip (S,s) prezintă interes fiind mai uşor de aplicat datorită asemănării în cea mai
mare măsură cu procesele de stocare reale din unităţile economice. Optimizarea unei gestiuni
23. Managementul aprovizionării
de acest gen implică stabilirea celor două niveluri "s" şi "S" în aşa fel încât procesul de
formare-deţinere a stocurilor să se realizeze cu cheltuieli minime.
Figura 2.14
Sistemele de gestiune prezentate sunt cele mai reprezentative pentru că se prestează,
în dimensionarea stocurilor, la formalizări matematice complexe, cu posibilitatea luării în
calcul a numeroşi factori specifici proceselor de stocare.
2.7. Metode şi modele de calcul al stocurilor; stabilirea
cantităţii economice de comandă-aprovizionare
Dimensionarea economică a stocurilor reprezintă o acţiune de mare importanţă pentru
îmbunătăţirea situaţiei financiare a unităţilor din diferite sectoare de activitate; de această
acţiune depinde nemijlocit gradul de activizare care se asigură fondurilor materiale şi financiar-
valutare de care se dispune sau care pot fi asigurate, eficienţa în deţinerea stocurilor ş.a. Din
aceste motive, pe plan general, se manifestă o permanentă preocupare, concepându-se noi
sisteme şi modele mai eficiente şi de utilitate practică în gestiunea stocurilor.
Deşi au o structură generală comună, procesele reale de stocare sunt, aşa cum s-a
arătat, variate; ca urmare, în calculele de optimizare a nivelului de formare a stocurilor nu
se poate folosi un model unic. Este, deci, necesară alegerea acelui model care ia în calcul
factorii concreţi de influenţă a mărimii stocurilor pentru fiecare resursă materială, în funcţie
de natura şi caracteristicile de aprovizionare-depozitare-consum. Determinările se fac pentru
fiecare tip de stoc: curent, de siguranţă, pentru transport intern, de condiţionare.
Stocul de producţie (Sp) se stabileşte pe fiecare tip de resursă prin însumarea
elementelor care îl compun, respectiv, a stocului curent (Scr), în curs de transport (Str), de
siguranţă (Ss), de condiţionare (Scd), de transport intern (Stri):
Sp = Scr + Str + Ss + Scd + Stri
Având în vedere "nivelele" semnificative (de maxim, mediu, minim) pe care le
înregistrează stocul curent, în procesul consumului din cadrul acestuia, pe parcursul
intervalului dintre două reîntregiri succesive ale lui, acest tip de stoc va determina o evoluţie
similară şi a celui de producţie care va căpăta prin mişcare aceleaşi nivele. (Vezi
caracterizare stoc curent paragraful 2.2.).
24. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
De exemplu, în cazul în care stocul de producţie la o resursă materială "i" are în
componenţă numai stocul curent şi de siguranţă, atunci acesta va fi definit pe nivele astfel:
nivelul maxim (Spmax) :
Sp max = Scr max + Ss
nivelul mediu ( Sp ):
S p = S cr + S s
nivelul minim (Spmin):
Sp min = Scr min + Ss
Semnificativ de reţinut este faptul că determinarea stocului de producţie se face:
în expresie fizică, prin însumarea elementelor care-l compun, calculate în
unităţi naturale (kg, tone, m3 etc.);
în zile, caz în care, pentru componenta exemplificată simplificat, aceasta se
determină cu ajutorul relaţiei:
Spz max = Scrz max + Ssz
şi
S pz min = S sz
În fiecare caz, stocul curent în zile Scrz fiind definit de intervalul între livrările
succesive (calculat ca medie, pe criterii economice - ca interval optim - sau altă
modalitate), iar stocul de siguranţă în zile (Sz) prin rezultatul raportului dintre expresia
fizică a lui şi consumul mediu zilnic sau stabilit cu ajutorul altei metode (aspect care se
evidenţiază ulterior).
Expresia în zile a celorlalte tipuri de stocuri va fi dependentă nemijlocit de: durata
de condiţionare (pentru stocul cu această denumire), timpul de transport intern (pentru
stocul aferent), timpul de iarnă (pentru stocul de iarnă) ş.a.m.d.
Deci, nivelele stocului de producţie sunt condiţionate numai de cele ale stocului
curent; într-un mod asemănător se va interpreta evoluţia pe nivele a stocului de producţie
şi în cazul unei componenţe extinse (cu excepţia constituirii distincte a stocului pentru
transport intern sau a celui de iarnă - cazuri în care mişcarea acestora pe intervalul de
consum va condiţiona şi evoluţia stocului de producţie care le cuprinde). Constanţa
nivelului de formare va fi specifică numai stocului de siguranţă şi de condiţionare).
Însumarea se face după analize prealabile ale necesităţii constituirii distincte a
stocurilor de siguranţă, de condiţionare şi pentru transport intern.
Pentru anumite perioade de sezon, de exemplu de iarnă, stocul de producţie se
formează la nivelul stocului de iarnă (Si), după caz, analizându-se şi necesitatea constituirii
stocului de siguranţă (Ssi) destinat acoperirii cererilor în eventualitatea prelungirii
neprevăzute a perioadei de sezon; deci:
Sp = Si
sau
Sp = Si + Ssi
25. Managementul aprovizionării
2.7.1. Metode şi modele de calcul al stocurilor curente în
condiţii de certitudine şi de risc sau incertitudine
În general, baza de calcul a stocului curent este asigurată de consumul mediu
zilnic (cmz) şi intervalul dintre două aprovizionări succesive (I); formarea acestuia este
determinată de funcţia care îi este specifică - aceea de acoperire a cererilor pentru consum
evidenţiate prin necesarul de consum (Npl) care asigură realizarea programelor de producţie
elaborate pentru perioada de gestiune (θ).
Fiecare element de calcul necesită interpretare în funcţie de mai multe situaţii şi
condiţii. Astfel, consumul mediu zilnic se fundamentează pe seama necesarului pentru
consum (Npl) pe perioada de gestiune luată în calcul (θ):
N pl
cmz =
θ
Când necesarul pentru consum nu se poate estima pe seama elementelor de
calcul şi fundamentare obişnuite (volumul pe structură al producţiei de executat şi
normele de consumuri specifice), atunci consumul mediu zilnic se poate stabili statistic:
∑ cz efi
cmz =
nzi
în care:
czefi = consumurile zilnice efective înregistrate în perioada de gestiune anterioară;
nzi = numărul de zile pentru care consumurile efective au fost luate în calcul, ca fiind
considerate relativ normale.
Intervalul între aprovizionările succesive (I) poate fi determinat după mai multe
metode (în funcţie de baza de calcul), natura acestora fiind transmisă şi asupra elementului
respectiv şi prin acesta asupra stocului curent - aspect care se desprinde din cele ce
urmează.
Aşadar, intervalul între aprovizionările succesive poate fi rezultatul unei baze
statistice de calcul, care vizează perioade trecute, al unei baze asigurate de factori concreţi
de influenţă a dimensiunii acestuia sau stabilit pe criterii economice (folosind modele ale
cercetării operaţionale).
În determinarea stocurilor curente (Scr) se pot folosi metode şi modele diferite în
funcţie de scopul urmărit şi de elementele care se iau în calcul. Între acestea amintim:
metoda statistică, metode de calcul pe baza factorilor concreţi de influenţă (deci,
metode directe), metode care iau în calcul cheltuielile antrenate de procesele de
aprovizionare-stocare.
A. Metoda statistică presupune luarea în considerare a intervalelor efective la care s-au
realizat aprovizionările de la furnizori în perioada anterioară (Iefi) şi a cantităţilor de
materiale efectiv intrate în depozitele unităţii economice consumatoare - qefi. Relaţia de
calcul care se foloseşte pentru stabilirea stocului curent în expresie fizică, după această
metodă, este:
Scrf = cmz × I
,
în care:
cmz = reprezintă consumul mediu zilnic estimat;
26. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
I = intervalul mediu între două livrări (aprovizionări) succesive;
Consumul mediu zilnic estimat se calculează, aşa cum s-a arătat mai sus, prin
raportarea necesarului de materiale pentru îndeplinirea programului de producţie, Npl, la
perioada de gestiune pentru care acesta se ia în calcul (de regulă, anul, semestrul,
trimestrul):
N pl N pl
cmz = (în general) sau (la nivelul unui an)
θ 360
Intervalul mediu între două livrări succesive ( I ) se stabileşte folosind:
media aritmetică simplă:
∑ I efi
I= (când partizile de materiale intrate qefi au fost egale)
ni
în care ni reprezintă numărul de intervale efective care se iau în calcul;
media aritmetică ponderată:
∑ q efi x I efi
I= (când partizile qefi au fost diferite ca mărime)
∑ q efi
Intervalul mediu între două livrări succesive dă expresia în zile a stocului curent
( Scrz = I ) indiferent de modul de calcul al acestuia: statistic, analitic, prin modele ale
cercetării operaţionale etc.
Este bine ca din calcule să se excludă intervalele efective nesemnificative,
nereprezentative (cele exagerat de mari sau care sunt unice).
B. Metode de calcul direct. Acestea îmbracă forme diferite în funcţie de factorul
care condiţionează nivelul fizic al stocului curent, astfel:
metoda de calcul pe baza "capacităţii de transport" (Ctr), caz în
care stocul curent se stabileşte la nivelul acesteia:
Scrf = C tr
Intervalul mediu între livrări, care determină expresia în zile a stocului curent, se
calculează cu ajutorul relaţiei:
I = Scrf
cmz
metoda de calcul pe baza "cantităţii minime de livrare în condiţii
economice avantajoase" (qml) a cărei mărime defineşte nivelul fizic de formare a stocului
curent:
Scrf = q ml
În acest caz, intervalul mediu între livrări se calculează cu ajutorul relaţiei:
q
I = Scrf sau ml
cmz cmz
27. Managementul aprovizionării
metoda de calcul pe baza "intervalului de reluare a producţiei la
producători-furnizori", ip, caz în care stocul curent fizic se determină cu ajutorul relaţiei:
Scrf = cmz × I
în care:
I = i p sau I = k × ip
în care k reprezintă un coeficient de multiplicare a intervalului de reluare a producţiei ip. Acesta
se optimizează printr-un model economico-matematic prezentat la punctul C.6. A doua
situaţie ( I = k x ip ) este specifică utilizatorilor de cantităţi mici pentru care aprovizionarea
la intervale egale cu cele de reluare a producţiei la furnizori ( I = ip ) nu se justifică
economic.
metoda bazată pe "capacitatea depozitului" (D) a cărei dimensiune va
condiţiona nivelul maxim de formare a stocului curent astfel:
S crf = D
Intervalul mediu se va calcula cu ajutorul relaţiei:
I = Scrf
cmz
C. Metode care iau în calcul cheltuielile antrenate de procesele de aprovizionare-
stocare; aici se încadrează modelele economico-matematice care, prin construcţia lor, iau în
calcul uneori şi factori concreţi de influenţă a nivelului de formare a stocurilor, dar în primul
rând, cheltuielile pe care le antrenează procesele de stocare (avându-se în vedere
eventualele elemente specifice acestora). Aceste modele asigură în esenţă stabilirea pe
criterii economice a "loturilor" care se comandă de clienţi furnizorilor (şi pe care le vom
defini în continuare "loturi sau cantităţi economice - optime - de comandă, de
reaprovizionare sau de livrare"). După sosire la consumator aceste loturi trec în stocurile
curente ale unităţii al căror nivel va fi astfel condiţionat de mărimea loturilor respective (aşa
cum reiese din prezentarea tipurilor de gestiune caracterizate mai înainte). În fiecare caz,
după sosire, recepţie şi depozitare, loturile de materiale trec în stoc curent. Făcând
abstracţie de sursele interne de formare a stocului curent, acesta se va dimensiona astfel la
nivelul lotului de materiale comandat şi aprovizionat.
În cele mai frecvente situaţii cantităţile comandate şi livrate de furnizori completează
(reîntregesc) stocul curent, ele fiind mai mici în gestiunile cu cerere variabilă la intervale
egale şi cu două depozite (sau de tip S,s). În fiecare caz însă, optimizarea loturilor de
aprovizionat conduce şi la formarea şi deţinerea unor stocuri economice. Semnificativă este
interpretarea corectă a rezultatelor care se obţin prin modelarea economico-matematică,
înţelegerea clară a conţinutului noţiunilor şi elementelor cu care se operează. Astfel,
"cantitatea economică de comandat" va însemna, în acelaşi timp, "lotul economic de
reaprovizionare sau de livrare"; în unele cazuri această cantitate va defini stocul curent, iar în
altele îl va întregi aşa cum s-a menţionat mai sus.
Dimensionarea stocului curent (Scr) la nivelul lotului economic de comandă-
aprovizionare (n*) - situaţie specifică tipurilor de gestiune cu cerere constantă la
intervale egale şi cu cerere variabilă la intervale neegale - are loc când necesarul de
aprovizionat (Na) este egal cu necesarul de consum (Npl); deci:
S* = n *
cr
28. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
Această egalitate se înregistrează la resursele consumabile în interiorul perioadei de
gestiune şi pentru care nu se constituie stocuri la începutul şi sfârşitul acesteia.
Când necesarul pentru consum (Npl) este mai mare sau mai mic faţă de necesarul
de aprovizionat (Na) - situaţie specifică resurselor consumabile într-o perioadă mai mare
faţă de cea de gestiune şi pentru care se constituie stocuri la începutul şi sfârşitul
acesteia - atunci:
într-o primă etapă, se stabileşte intervalul optim (I*) aplicând un model al
cercetării operaţionale şi luând în calcul necesarul de aprovizionat (Na);
în a doua etapă, se calculează stocul curent optim (S*cr) cu ajutorul relaţiei
generale prezentate mai înainte, astfel:
S* = I* × cmz
cr
în care consumul mediu zilnic (cmz) va avea ca bază de calcul necesarul pentru consum
(Npl).
Având în vedere aceste menţiuni, prezentăm în continuare câteva modele de
determinare a cantităţilor economice de comandat, a loturilor economice de livrare n*
şi a elementelor asociate (frecvenţa optimă - y*, intervalul optim între livrări-
aprovizionări - I*, costul minim aferent - C*) în condiţiile cererii pentru consum constante la
intervale egale, deci, în condiţii de certitudine). Deci, în condiţii de certitudine alegerea
acestora pentru aplicaţiile practice din unităţile economice se va face în raport cu natura
resurselor materiale, cu elementele caracteristice proceselor de asigurare şi stocare a
acestora, cu natura cererii pentru consum, cu factorii concreţi de influenţă a nivelului de
stocare etc. Rezultatele determinărilor, dacă nu se pot aplica identic, pot reprezenta
elemente de referinţă, de orientare, de comparaţie sau puncte de plecare în stabilirea
"opţiunilor" pentru care abaterile de la criteriile strict economice sunt minime.
C.1 Model de calcul al cantităţii economice de comandat, al elementelor asociate,
luând în considerare cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare (sau de
iniţiere a acţiunii respective) Cl şi a celor de stocare Cs. Funcţia economică specifică
este:
pentru un ciclu de aprovizionare sau pentru o comandă:
n
Cc = Cl + I Cs + nxp
2
pentru întreaga perioadă de gestiune:
n
C a = (C l + I Cs )y + Nxp
2
în care frecvenţa livrărilor (reaprovizionărilor) y se calculează cu relaţiile:
N θ
y= sau
n I
Având în vedere relaţia de calcul a lui y, funcţia economică la nivelul întregii perioade
de gestiune θ devine: N n
Ca = Cl + θ Cs + Nxp
n 2
29. Managementul aprovizionării
Prin derivarea acesteia în raport cu variabila "n" şi egalarea cu zero rezultă (Nxp este
factor independent de variabila n):
δ Ca N 1
= - 2 Cl + θ Cs = 0
δn n 2
de unde:
2 NC l
n* =
θ Cs
O dată stabilit, lotul economic de reaprovizionare n*, în continuare se calculează
elementele asociate, astfel:
frecvenţa optimă a aprovizionărilor y* pentru perioada de gestiune avută în vedere:
N
y* = *
n
intervalul optim între aprovizionările succesive I*:
θ 360
I* = * sau *
y y
costul minim pe ansamblul perioadei de gestiune C * :
a
C* = 2 N Cl θ Cs + Nxp
a
în care p reprezintă preţul de cumpărare a resursei materiale.
Dacă Cs se estimează la nivelul întregii perioade de gestiune (an, semestru, trimestru)
atunci relaţia se modifică corespunzător, eliminându-se din calcul elementul θ. Evoluţia
cheltuielilor pe categorii şi totale în raport cu variaţia lotului se prezintă în figura nr. 2.15.
Figura 2.15
Curba cheltuielilor totale Ct înregistrează un minim, nivel care corespunde lotului
optim de livrare n* şi costului economic C*. Analiza cheltuielilor de stocare şi a celor de
lansare evidenţiază, pentru unele cazuri, că în structura lor se încadrează (aşa cum s-a
menţionat şi mai înainte) atât cheltuieli constante (care nu depind de mărimea lotului) cât şi
variabile; pentru cheltuielile de lansare-aprovizionare, constante sunt cele cu comandarea,
iar variabile sunt cele de transport care scad pe măsura creşterii lotului cumpărat şi
transportat.
30. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
În acest caz, relaţia de calcul a lotului optim se va completa cu efectul reducerii
cheltuielilor variabile, astfel:
2 N Cl
n* =
Cs - 2a N
Cs - estimat la nivelul perioadei de gestiune θ, în care "a" reprezintă reducerea
cheltuielilor de aprovizionare-stocare ca urmare a creşterii lotului achiziţionat şi stocat.
În acest caz, funcţia economică va avea forma:
n N
C= Cs + Cl - an N + Cs 0 + a o N
2 n
Factorii subliniaţi, fiind independenţi de mărimea lotului, nu influenţează variabila
funcţiei; aceştia exprimă, de fapt, mărimea constantă din cadrul cheltuielilor de achiziţionare-
transport şi stocare.
Sunt situaţii când, la stabilirea lotului economic de aprovizionare, şi prin acesta a
stocului optim, trebuie să se aibă în vedere "capacitatea maximă de depozitare" de care
dispune unitatea sau pe care a închiriat-o. Acest caz se va rezolva în continuare prin
"metoda multiplicatorilor lui Lagrange", relaţiile anterioare fiind valabile doar pentru condiţia:
n≤D
în care "D" reprezintă capacitatea maximă utilă a depozitului prevăzut pentru folosire.
Funcţia lui Lagrange se prezintă astfel:
n N
C= Cs + Cl + λ (n - D)
sau 2 n
n N
C= Cs + Cl - λ (D - n)
2 n
Funcţia de mai sus se transformă, în continuare, astfel:
1 N
C = ( Cs + λ )n + Cl - λD
2 n
Prin derivare şi egalare cu zero se obţine (Cs estimat la nivelul lui θ):
2 N Cl
n* =
Cs + 2 λ
Sensul economic al rezultatului acestei relaţii se prezintă astfel:
când n ≤ D, atunci λ = 0, iar relaţia de calcul a lui "n" nu mai este influenţată de forma ei
prezentată mai înainte;
când n > D deci λ > 0, atunci cheltuielile de stocare Cs cresc cu 2λ care va reprezenta,
într-un fel, evaluarea impusă de "restricţia de echilibru" adică de capacitatea limitată a
depozitului.
Mărimea 2λ poate fi interpretată ca o cotă de cheltuieli suplimentare care trebuie
suportată de unitatea economică pentru folosirea altor spaţii de depozitare. Ca nivel, aceasta
va fi dependentă de partea din lot (stoc) ce depăşeşte capacitatea de depozitare
disponibilă. Luarea în calcul a factorului 2λ va echilibra nivelul lotului de materiale (care
31. Managementul aprovizionării
poate fi stocat) cu capacitatea depozitului. Aprecierea corectă a situaţiei necesită stabilirea,
în prima etapă, a lotului n* cu ajutorul relaţiei iniţiale:
2 N Cl 2 N Cl
n* = n* =
Cs θ Cs
sau
Cs - unitare pe zi Cs - unitare pe an
*
Dacă rezultatul respectă corelaţia n ≤ D, atunci nu mai sunt necesare alte interpretări;
dacă n* > D atunci se ia în consideraţie condiţia restrictivă ca n* să fie cel mult egal cu D
(deci, n* = D). În acest caz, mărimea 2λ se poate deduce din relaţia:
2 NCl
n* = D =
Cs + 2λ
Elementul D fiind cunoscut, iar n* cel mult egal cu D, relaţia poate căpăta forma:
2 NCl
D2 =
C s + 2λ
de unde:
2
2λ = NCl - Cs sau λ = NCl - Cs
D2 D2 2
Luarea în calcul a cifrei 2 este urmarea faptului că, de regulă, cheltuielile de stocare se
stabilesc în raport cu nivelul mediu al stocului depozitat. În toate aceste variante ale
modelului, variabile necontrolabile (pe care conducerea stocurilor nu le poate controla) sunt:
cererile pentru consum evidenţiate prin necesarul estimat de materiale, care se poate
frecvent modifica în cadrul perioadei de gestiune; taxele şi impozitele de asigurare, efectul
imobilizării fondurilor şi deci costul stocării (în care se includ elementele respective); costul
de lansare a comenzilor. Variabila controlabilă, al cărei nivel formează obiectul optimizării,
este lotul de aprovizionare "n" care trebuie comandat.
Situaţiile prezentate au în vedere un preţ de aprovizionare fix. În frecvente cazuri,
pentru anumite mărimi ale lotului comandat, producătorii sau furnizorii angrosişti acordă
rabaturi comerciale sau bonificaţii. Ca urmare, se impune ca, prin calcule suplimentare, să se
stabilească dacă este economică comandarea resurselor materiale la nivelul loturilor
optime rezultate din aplicarea modelului sau în cantităţile pentru care se acordă rabat
comercial sau bonificaţii. Un exemplu în acest sens se prezintă astfel: necesarul anual
2000 kg; costul de lansare 10 lei/comandă (lot), costul de stocare 0,16 lei/un leu stoc şi pe
an. În funcţie de aceste elemente primare, cantitatea economică de comandat care
rezultă, prin aplicarea modelului matematic iniţial, va fi de 500 kg:
2 × 2000 × 10
n* = = 500 kg
0,16
Presupunem că preţul de vânzare al furnizorului este de 1 leu pe kg. Pentru comenzi în
cantităţi de minimum 1000 kg se acordă un rabat de 0,05 lei pe kg. În prima situaţie,
cheltuielile totale (inclusiv cele de cumpărare) vor fi de 2080 lei:
2000x1 + 4x10 + (500:2)x1x0,16 = 2080 lei
iar, în a doua situaţie, acestea vor fi de 1996 lei:
2000x0,95 + 2x10 + (1000:2)x0,95x0,16 = 1996 lei
32. Capitolul 2 Gestiunea economică a stocurilor
Din comparaţie rezultă un câştig net, favorabil situaţiei a doua, de 84 lei; ca urmare a
rabatului comercial de 0,05 lei pe kg. Deci, în exemplul de faţă este mai economică
comandarea în loturi de 1000 kg în raport cu cele de 500 kg. Dacă furnizorul acordă un al
doilea rabat, coborând preţul de vânzare la 0,93 lei pe kg, pentru cantităţi livrabile de 2000
kg, reevaluarea situaţiei noi în raport cu primele două va evidenţia că aceasta va fi mai
economică decât prima şi neeconomică în raport cu a doua. Deci, situaţia optimă va fi pentru
n* = 1000 kg.
În continuare, un exemplu care justifică utilitatea practică a folosirii unor asemenea
modele în stabilirea cantităţilor economice de comandat în raport cu alte modalităţi de
acţiune. Să presupunem că necesarul de materie primă pentru realizarea producţiei anuale
estimate = 20.000 kg; preţul unitar de vânzare-achiziţie = 8 lei/kg; costul unei comenzi (al
unei acţiuni de reaprovizionare - cost lansare comandă) = 8 lei; costul de stocare = 25% faţă
de preţul unitar de cumpărare de 8 lei/kg şi pe an. Costul de stocare se prezintă în raport de
proporţionalitate faţă de preţul de cumpărare şi cuprinde, în exemplul de faţă, următoarele
elemente; 14% dobândă pentru credite; 2% uzură morală pe timpul stocării; 0,25% taxă
asigurări; 0,50% taxe proprietate; 3,75% cheltuieli de depozitare; 4,50% depreciere,
declasare calitativă.
În cheltuielile de lansare s-au avut în vedere cele cu comandarea prin telex, telefax,
telefon sau sub altă formă, cu folosirea unui oficiu intern de informatică care comunică cu
serviciul cumpărări ş.a. În rezolvarea problemei se pot folosi variantele:
a) efectuarea de calcule privind cheltuielile anuale antrenate de comandarea şi
stocarea în cantităţi diferite (stabilite facultativ) a materiei prime şi alegerea celei mai
economice (tabelul 2.1.)
Tabelul 2.1.
Ma- Necesar Cantitatea Număr Stoc Interval Cost Cost *) Cost
teria anual de coman- de mediu între lansare stocare total
primă (N) dat (care comenzi S, reaprovi- coman- Cs, anual
Kg se sto- (reapro- Kg zionări dă lei/kg Ct,
chează) vizionări) I, zile Cl, lei lei
n=Scr, kg y
0 1 2 3=c1:c2 4=c2:2 5=360:c3 6=8xc3 7=c4x2 8=6+7
m1 20000 20000 1 10000 360 8 20000 20008
5000 4 2500 90 32 5000 5032
1000 20 500 18 160 1000 1160
500 40 250 9 320 500 820
400* 50 200 ≈7 400 400 800
300 ≈67 150 ≈5 536 300 836
*) Coloana 7 s-a calculat înmulţind coloana 4 cu preţul unitar de 8 lei şi cu 0,25 la sută
(ponderea de reprezentare a costului de stocare faţă de preţul unitar). Costul de stocare
se calculează faţă de valoarea medie a stocului.
Din tabelul 2.1. reiese că lotul economic de comandat (n*) este cel de 400 kg pentru
care se înregistrează costul anual total cel mai mic (800 lei).