Recomendados
Recomendados
Mais conteúdo relacionado
Mais procurados
Mais procurados (20)
Destaque
Mais de Marcus Tederson
Mais de Marcus Tederson (20)
Dan d. farcas ozn-uri de pe celalalt taram
- 1. Dan D. Farcaș Ozn-uri De Pe Celălalt Tărâm 1. FENOMENUL CONTACTAŢILOR. OZNurile – obiect de adoraţie sinucigaşă. Secte de adoratori ai extratereştrilor. „Fraţii spaţiali” transmit avertismente şi mesaje de pace unor „contactaţi”. Dezamăgit de răspunsurile ştiinţei şi religiilor tradiţionale, curentul New Age caută o nouă cale spre Sacru. SECTA SINUCIGAŞĂ „Noi venim din depărtările spaţiului şi, iată, acum neam părăsit corpurile pe care le îmbrăcaserăm pentru a ne îndeplini misiunea terestră, pentru a ne întoarce în lumea din care am venit, Regatul lui Dumnezeu.” Acesta a fost ultimul mesaj lăsat pământenilor de cele 39 de victime (21 femei şi 18 bărbaţi), între 26 şi 72 de ani, adepţi ai sectei Poarta Cerului numită, pe Internet şi în acte oficiale, „WW Sursa Superioară”. Ei sau sinucis în martie 1997, folosind un amestec de barbiturice şi alcool. Poliţia ia găsit în 26 martie (în urma unui apel telefonic anonim) întro vilă valorând 1,6 milioane dolari din Rancho Santa Fe, o luxoasă zonă rezidenţială aflată nu departe de San Diego (California). Cadavrele zăceau întinse pe paturi şi saltele, fără a prezenta vreo urmă de violenţă, fiind toate îmbrăcate la fel: pantaloni şi cămăşi negre, pantofi noi de tenis şi eşarfe purpurii, ce le acopereau feţele. Aveau mâinile încrucişate pe piept, de parcă ar fi dormit. Lângă fiecare cadavru se găseau actele de identitate, bani şi obiecte personale. Secta era cunoscută, având filiale şi în New Mexico şi Arizona. Membrii ei nu beau, nu fumau şi practicau celibatul, punând în cauză deschis valorile tradiţionale ale familiei. Fiecare membru al sectei era asigurat, din octombrie 1996, contra sumei de 1000 dolari, la o companie de asigurări din Londra, pentru o valoare de un milion de dolari, plătibili în caz de deces, răpire sau sechestrare de către extratereştri. În urma victimelor a rămas o imensă cantitate de informaţii, mai ales pe casete video şi pagini pe Internet, informaţii amestecând filosofii ezoterice cu simboluri New Age, OZNuri, mesaje apocaliptice şi credinţe bizare din religii exotice. Ei explicau că au plecat astfel pentru a întâlni un OZN ce se ascundea în coada cometei HaleBopp – aceasta deschidea o fereastră (şansă rară) prin care se puteau întoarce în patria lor cosmică. Aşa cum scriau: „Apropierea
- 3. reconfortantă că, pentru a accede la un Nivel Superior de spiritualitate, trebuiau să renunţe la viaţa sexuală ş.a.m.d. Puterea carismatică de convingere a acestor doi conducători spirituali, înarmaţi cu o ideologie de tip New Age*, a strâns în jurul lor, în timp, sute de adepţi, care şiau abandonat bunurile pământeşti pentru a urma această nouă credinţă şi care au fost ţinuţi întro relativă izolare, astfel încât să se detaşeze complet de „cele lumeşti”, respectiva detaşare dovedinduse crucială în hotărârea lor pentru gestul sinucigaş. Devotamentul membrilor sectei era atât de copleşitor încât aceştia considerau că individualitatea lor nu mai conta – sau, aşa cum se exprima una dintre victime în mesajul său înregistrat pe bandă video, „Eu nu sunt nimic fără Ti şi Do”. Chiar şi în prezent, după această tragedie absurdă, se pare că mai există încă sute de alţi adepţi ai „Porţii Cerului”, care cred în secret în învăţăturile lui Applewhite. Cel puţin încă un caz de sinucidere, pe lângă cele de mai sus, mai poate fi pus pe seama acestei mişcări – Robert Louis Nichols din Marysville, California, care, deşi cu o oarecare întârziere, sa hotărât săşi urmeze maestrul pe marele drum spre „Nivelul Superior”. Grupuri precum „Poarta Cerului” – mai general, grupuri de adoratori ai unor puteri nepământene care aparent ne vizitează prin OZNuri – există cu sutele numai în S. U. A. De cele mai multe ori, ele spun că preocupările lor nu sunt religioase, ci „spirituale”. Nici cazurile de sacrificii de sine pentru crezul lor nu sunt singulare. Putem da câteva exemple. În decembrie 1982, Laverne Landis, de 48 de ani, a fost găsită moartă nu departe de Grand Marais, Minnesota, în nordul Statelor Unite. Ea, împreună cu încă o persoană, au petrecut patru săptămâni în sălbăticie, pretinzând că au primit instrucţiuni de la „o putere superioară”, care lea poruncit să aştepte acolo sosirea unei farfurii zburătoare. În acest timp, sau hrănit doar cu vitamine şi apă dintrun lac din apropiere. Landis a fost găsită la circa o sută de metri în afara şoselei, la volanul maşinii sale, căreia i se terminase benzina. Autopsia a dovedit că moartea sur venise din cauza frigului, a deshidratării şi a foamei. Însoţitorul ei, Gerald Flack, un electrician de 38 de ani din West St. Paul, a fost găsit în stare de semiconştienţă pe şoseaua Gunflint Trail, la 41 de mile spre nordvest de Grand Marais. El a avut nevoie ulterior de tratament pentru vindecarea traumatismelor cauzate de frig. După afirmaţiile celor ce îl cunoşteau, Flack devenise obsedat de OZNuri. Era o persoană inteligentă şi educată, care, în urma acestei patimi, „îşi schimbase brusc, în ultimele şase opt luni, întreaga personalitate, întregul mod de viaţă”. El căpătase convingerea că primea mesaje de la o putere superioară prin canalul reprezentat de Landis. Cel mai recent dintre aceste mesaje spunea să meargă până la capătul şoselei Gunflint Trail şi să aştepte acolo să fie contactaţi. Aşa cum declara Frank Redfield, locţiitorul şerifului districtual, nu sa semnalat în zona respectivă nici un OZN şi nu sau putut aduce nici argumente care să incrimineze pe cineva pentru acest deces.
- 4. La acest caz tragic se pot adăuga şi altele, cum ar fi cel al Gloriei Lee, care şia descris contactele psihice cu extraterestrul „J. W.” de pe Jupiter în cartea Why We Are Here (1959). În 1962, ea a fost găsită moartă de foame într o cameră de motel din Washington, după un post de două luni pentru pace, pe care 1a efectuat la ordinele fraţilor spaţiali. Membrii unei alte secte, condusă de Dorothy Martin, care comunica prin scriere automată cu extratereştrii, şiau părăsit în 1954 serviciile, au rupt orice legătură cu lumea, aşteptând venirea anunţată a unui OZN, acesta urmând săi salveze în timpul unei iminente catastrofe geologice ce avea să lovească Pământul. Chiar şi organizaţia Templul Poporului a lui Jim Jones, care a organizat o sinucidere colectivă în jungla din Guyana, era adepta mişcării New Age. De asemenea, nu trebuie uitate nici alte secte, cum ar fi „Ordinul Templului Solar”, care în ultimii ani a numărat 74 de victime ale unor sinucideri rituale în Elveţia, Canada şi Franţa. Jacques Vallee, în volumul Confrontation, expune un caz în care două persoane, aparţinând unui grup spiritualist, au fost găsite moarte pe vârful unui deal din apropiere de Rio de Janeiro. Data morţii putea fi între 16 şi 20 august 1966. Cauza morţii a fost „stop cardiac”. Nu sau găsit urme de violenţă şi nici de otrăvire. În zonă sau semnalat în perioada respectivă OZNuri. Şi exemplele pot continua. Tot Jacques Vallee observă că, în toate ţările, este pe cale să se nască o adevărată subcultură ce consideră că umanitatea are un destin mai înalt, pentru care trebuie să accepte anumite sacrificii. Din ce în ce mai mulţi oameni renunţă la viaţa lor confortabilă, citadină, la slujbe cu responsabilităţi şi bine remunerate, numai pentru că li sau comunicat, de la instanţe nepământeşti, mesaje în care li se cerea să procedeze astfel. De cele mai multe ori, este vorba despre persoane de vârstă medie, cu familii, care nu se deosebesc cu nimic de nişte oameni obişnuiţi. Ei se retrag undeva, de pildă întrun sat de munte, continuând să aştepte noi mesaje. Şi sunt fericiţi. Toate aceste experienţe dramatice dovedesc faptul că îndărătul lor se află un fenomen mult mai serios şi mai complex decât o simplă dorinţă de popularitate sau o escrocherie. Despre cultul adoratorilor de OZNuri, Victor Kembach, în Dicţionarul de mitologie generală (1995), spunea că este „comparabil cu orice cargocult şi cu alte forme de milenarism; totuşi, spre deosebire de acestea, el invadează îndeosebi teritoriile civilizate, fructificânduse în păturile intermediare; astfel, cu cât civilizaţia tehnocratică devine mai intensivă şi omul este mai aglomerat de produsele ei, cu atât e mai intensă, în mediile fragile spiritual, aşteptarea salvatoare a extratereştrilor”. Tot acolo, Victor Kernbach se declară de acord cu o afirmaţie pe care am făcuto eu însumi mai demult, în volumul De ce tac civilizaţiile extraterestre (1983), şi anume că „ar fi o dovadă de mărginire ca, datorită acestor aberaţii, să taxăm ca misticism cercetarea întregului fenomen OZN”. Mai mult decât atât, cred că îndărătul mişcării New Age se ascunde căutarea disperată a unor adevăruri mai adânci decât cele pe care ni le poate oferi azi ştiinţa sau religia – e drept, pe nişte căi alternative. Şi măcar pentru această sinceră dorinţă de cunoaştere mişcarea merită atenţia noastră.
- 5. CINE SUNT CONTACTAŢII? Sectele de adoratori ai OZNurilor îşi au una dintre cele mai solide rădăcini, la începutul anilor '50, în aşanumitul fenomen al contactaţilor, persoane care au convingerea că sunt adevăraţi ambasadori, acreditaţi pe Pământ de civilizaţiile extraterestre, reprezentate prin vizitatori coborâţi cu ajutorul OZNurilor. Sarcina contactaţilor ar fi de a transmite omenirii anumite mesaje, de cele mai multe ori avertismente privind pericolele înarmării nucleare, sau de ai învăţa pe pământeni anumite deprinderi etice. Pentru a înţelege mai bine toate faţetele acestui interesant fenomen, merită să parcurgem pe scurt, în cele ce urmează, câteva dintre cele mai cunoscute cazuri de contactaţi. George Adamski (18911965), de origine poloneză, a imigrant în SUA cu părinţii săi în 1893. El şia câştigat existenţa lucrând între 1916 şi 1926 ca om de serviciu în Parcul Naţional Yellowstone, ca muncitor întro moară din Portland, ca antreprenor pentru construcţii de beton în Los Angeles apoi, dintr o dată, în 1926, a început să predea pe cont propriu fllosofia, în special cea asiatică. În anii '30, „profesorul” Adamski a întemeiat o mănăstire în Laguna Beech (California), numită „Ordinul Regal al Tibetului”. Aici a produs vin „pentru scopuri religioase”. În acest scop, el a trebuit să beneficieze de o dispensă specială, având în vedere prohibiţia. Ulterior, a recunoscut că vinul produs era suficient pentru a aproviziona toată California de sud; aceasta ia permis lui Adamski să acumuleze o oarecare avere. În timpul celui deal Doilea Război Mondial, el şi nevasta lui au lucrat întrun mic restaurant, aflat în proprietatea unui student al lui Adamski, la poalele muntelui Palomar din California. Se ştie că, în vremea aceea, pe acest munte se afla observatorul astronomic cu cel mai mare telescop din lume. Astronom amator, eroul nostru poseda un telescop cu oglinda de 15 centimetri, cu care pretindea că ar fi văzut, în 9 octombrie 1946, un OZN imens, în formă de trabuc. Apoi, în august 1947, a asistat la procesiunea a nu mai puţin de 184 OZNuri, care au trecut pe deasupra muntelui Palomar. El a afirmat că, la sfârşitul anului 1949, a primit vizita a doi specialişti de la baza militară navală din San Diego. Aceştia lau rugat să încerce împreună fotografierea unor OZNuri, montând un aparat foto la telescop. Au realizat astfel împreună două fotografii excelente cu discuri de provenienţă misterioasă; aceste fotografii au fost luate spre expertizare de cei doi specialişti, care au garantat apoi autenticitatea lor. Întâmplarea ia adus lui Adamski o anumită celebritate pe plan local. (După mai mulţi ani, câţiva reporteri au verificat aceste afirmaţii; cei doi au fost găsiţi – ei erau angajaţi întradevăr la locul indicat, dar spuneau că au trecut doar întâmplător pe la restaurantul unde lucra Adamski, că nu cunoşteau preocupările acestuia şi că nu au luat cu ei nici un fel de fotografii cu OZNuri.). Adamski îşi va publica observaţiile în revista Fate, în 1950. În următorii ani, face mai multe fotografii spectaculoase, între care, probabil cele mai interesante, sunt cele din dimineaţa zilei de 5 martie 1951, în care se poate
- 7. revistei Phoenix Gazette, va apărea o primă relatare a acestei istorii, însoţită de o fotografie de proastă calitate a OZNului şi de schiţe ale urmelor de paşi. În 13 decembrie, la ora 9.10, Adamski vede din nou venind mica navă discoidală. În timp ce plutea nu departe de el, Adamski, care ţinuse tot timpul aparatele la îndemână, reuşeşte să facă două fotografii. La un moment dat, pe o latură a discului se deschide o uşiţă, apare o mână carei aruncă o casetă cu filmul reţinut, apoi îi face un semn de bun rămas. Discul îşi ia zborul peste proprietatea Palomar Gardens, unde un alt martor va face şi el o fotografie cu un aparat Kodak. Filmul înapoiat va fi developat, dar pe acesta, în locul imaginii discului, se vor vedea doar nişte simboluri ciudate, aceleaşi cu cele din urmele de paşi. Semnificaţia simbolurilor nu a fost descifrată până în prezent. Adamski scrie un text de şaizeci de pagini, pe carel oferă scriitorului britanic Desmond Leslie. Acest text va constitui sâmburele cărţii Flying Saucers Have Landed, apărută în septembrie 1953, avândui drept autori pe Leslie şi Adamski. Cartea va fi un mare succes şi se va vinde în peste 100.000 de exemplare. Se consideră că ea a constituit actul de naştere al fenomenului contactaţilor. Urmează alte observaţii, fotografii, filme, ca şi alte contacte. Eroul nostru va fi luat în cele din urmă întro astfel de navă, va survola partea întunecată a Lunii (pe care va vedea păduri şi oraşe în adâncul unor văi), va vizita planeta. Saturn, va efectua o călătorie pe Venus, unde va vedea minunile unei civilizaţii mult mai avansate decât a noastră ş.a.m.d. Inutil să spunem că cercetări ulterioare ale acestor astre nau revelat nimic în acest sens. Între altele, are convorbiri cu „Maestrul”, un filosof al extratereştrilor având 1000 de ani. Acesta îi explică faptul că extratereştrii au venit pe Pământ pentru a încerca să salveze omenirea de ameninţarea unui război nuclear, dar şi pentru a încerca să oprească expansiunea armelor nucleare, care ar putea otrăvi în viitor şi alte planete. Adamski capătă convingerea că a fost ales de această civilizaţie extraterestră să propage în rândurile oamenilor venirea Fraţilor Spaţiali. El va întemeia o sectă în acest scop. Vor urma cărţile Inside the Space Ships (1955) şi Flying Saucers Farewell (1961), ambele scrise de el cu multă putere de convingere. Reacţia oficială (dar şi a omului de pe stradă cu o minimă instruire) nu este greu de intuit. Despre OZNurile pe care lea fotografiat, obţinând în final imagini neobişnuit de clare, sa spus că sunt falsuri şi că reprezintă, de fapt, capacul unui felinar cu gaz din California ultimei decade a secolului trecut, un aspirator sau, eventual, un adăpător pentru găini. Opiniile negative sau accentuat atunci când a devenit public faptul că Adamski întemeiase înainte de război secta numită „Ordinul Regal al Tibetului”, fiind totodată în relaţii strânse cu William Dudley Pelley, şeful mişcării fasciste din S. U. A., ca şi cu alte secte şi mişcări similare care au înflorit în această perioadă în zonă. În ianuarie 1955, publicistul James W. Moseley efectuează o anchetă pe cont propriu şi descoperă că multe dintre afirmaţiile lui Adamski nu stau în picioare. Martorii care îl urmăriseră în deşert, în 20 noiembrie 1952, se aflau
- 10. „Understanding”. La un moment dat, el a acceptat să fie supus testului cu detectorul de minciuni întro emisiune transmisă în direct la televizor; rezultatul a demonstrat că nu spunea adevărul, ceea ce ia adus numeroase critici. Totuşi, se întreabă analiştii, ce interes putea să aibă Fry săşi pericliteze o carieră bănoasă pentru o minciună? Lista contactaţilor poate continua cu pictorul de firme american Howard Menger. Primul său contact a avut loc în 1932, pe când se plimba întro pădure. Aici a întâlnit o tânără frumoasă, cu păr lung şi blond, ce şedea pe un bolovan, pe malul unui pârâu. Fata era îmbrăcată întrun costum de schi translucid. Ia spus lui Menger că ea şi însoţitorii ei „au venit de foarte departe”, pentru „a lua legătura cu ai noştri”. În timpul celui deal Doilea Război Mondial, Menger va mai avea parte de mai multe astfel de întâlniri. La sfârşitul războiului, Menger se stabileşte în New Jersey, unde deschide un atelier de pictat firme. La un moment dat, în iunie 1946, simte o nevoie irezistibilă să se întoarcă în pădurea unde avusese prima întâlnire. Nu după mult timp, aterizează un OZN imens, având formă de clopot. Din navă coboară trei persoane îmbrăcate în costumul de schi, deacum binecunoscut: blonda pe care o întâlnise cu ani în urmă şi doi bărbaţi foarte bine făcuţi. Cei trei îl invită pe Menger întro călătorie prin spaţiu. El este dus astfel să viziteze oraşe de pe Lună şi numeroase alte locuri miraculoase. Vizitatorii îi spun că întro viaţă precedentă el a trăit pe Jupiter şi că a fost încarnat acum pe Pământ pentru binele omenirii. El va scrie cartea From Outer Space to You (1959), în care sunt incluse numeroase scheme de maşinării, întocmite conform indicaţiilor primite de la extratereştri; din păcate, atunci când respectivele maşinării au fost realizate, sa constatat că nu puteau funcţiona. A publicat apoi şi un disc cu cântece cosmice. La ferma sa din New Jersey, Menger se apucă să organizeze pentru marele public întâlniri cu extratereştri, care parese erau contrafăcute. La începutul anilor '60, el îşi retractează în bună măsură istoria, bălmăjind ceva despre un experiment organizat de CIA. Toate acestea nul împiedică să revină la sfârşitul anilor '80 cu o nouă carte, în care retractează retractarea şi istoriseşte noile sale aventuri cosmice. Un alt contactat faimos a fost Orfeo Angelucci, mecanic de aviaţie. În ziua de 23 mai 1952, după ce şia terminat lucrul la firma Lockheed, sa întâlnit pe un câmp lângă Los Angeles cu două globuri de lumină verde din interiorul cărora i sa adresat o voce, care aparţinea unor „fraţi spaţiali” (space brothers). Aceştia iau spus că ei urmăreau de mult „evoluţia spirituală a omului” şi şiau exprimat teama că „progresele materiale” ale omenirii vor pune în pericol evoluţia vieţii. Un al doilea contact a avut loc în 23 iulie 1952. Angelucci a văzut un OZN aterizând pe o porţiune secată din albia râului Los Angeles. OZN ul avea forma unui iglu şi era dintrun material translucid. Cu această ocazie, mecanicul de aviaţie a fost luat la bordul navei, la o mare înălţime, de unde putea vedea Pământul printrun perete transparent. În 2 august, în timp ce se plimba noaptea, aude întâi nişte paşi, apoi vocea deja cunoscută din precedentele contacte. Fratele spaţial Neptun îi
- 12. construiască o ambasadă la Ierusalim, unde extratereştrii vor coborî în anul 2025. După părerea lor, Biblia trebuie reinterpretată, pentru a se pătrunde înţelesul unor fapte istorisite în ea. De pildă, pomul cunoaşterii binelui şi răului ar fi, în opinia lor, cărţile de ştiinţă, iar şarpele ar simboliza un grup de savanţi extratereştri care au transmis omului această ştiinţă, ce iniţial le fusese interzisă pământenilor. Turnul lui Babei era, de fapt, o imensă navă cosmică, zidurile Ierihonului au fost distruse cu un dispozitiv cu ultrasunete, Fecioara Maria a fost inseminată artificial de un extraterestru ş.a.m.d. Rael însuşi a declarat că este rezultatul unei hibridări similare, cu sămânţă adusă de pe planeta „celor veşnici”. Un caz deosebit, ce trebuie adus în discuţie, este cel al fermierului elveţian ciung Eduard Meier cel care sa întâlnit cu extratereştrii prima oară în 28 ianuarie 1975, după care relaţiile lor au devenit sistematice. Controversatul contactat afirmă că a intrat în legătură cu creaturi din roiul stelar al Pleiadelor (Cloşca cu Pui), aflat la circa 400 anilumină de noi (stele în general tinere, deosebit de active, deci improprii vieţii), una dintre acestea fiind blonda Semjase, de o frumuseţe tulburătoare în ciuda vârstei sale de 400 de ani, care îi spunea că pământenii trebuie săşi statornicească singuri pacea şi iubirea universală, neajutaţi de nimeni din afară. În ciuda cărţilor şi numeroaselor articole pe care lea scris, Meier a continuat să trăiască la ferma sa, la fel ca şi înainte. Descrierile sale, deosebit de verosimile, ca şi cărţile altor autori, precum Gary Kinder sau Wendele Stevens, au fost însoţite de câteva sute de fotografii şi filme, de excelentă calitate, cu OZNuri (făcute cu o singură mână, zicea el, graţie concursului primit din partea extratereştrilor). Din păcate, supuse analizei cu calculatorul, imaginile sau dovedit a fi trucate, iar în casa lui au fost găsite şi machetele care puteau fi utilizate în acest scop. Un contactat mai puţin cunoscut a fost Richard Miller. În 1954, aparent întâmplător, el intră în legătură prin radio cu o instanţă extraterestră carei cere să meargă întrun loc izolat în apropierea oraşului Ann Arbor (Michigan). După o aşteptare de un sfert de oră, vede coborând din cer şi aterizând nu departe de el un obiect discoidal. Mai târziu, va afla că numele OZNului era Phoenix. În partea de jos a vehiculului se deschide o trapă, din care coboară o scăriţă. În deschizătură, Miller vede un tânăr îmbrăcat întro salopetă maro care îl invită cu gesturi prietenoase să urce. Ajunge astfel să viziteze nava. În camera de comandă, îl întâlneşte pe comandant, numit Soltec, care i se adresează întro englezească perfectă, explicândui că au venit de pe planeta Centurus, aflată în sistemul Alfa Centauri. Planeta lor ţine de o „Confederaţie Universală” de peste 680 planete care şiau câştigat dreptul de a fi membre ale acesteia datorită progreselor făcute pe calea evoluţiei. Miller mai află că, pentru a deveni membră a acestei confederaţii, civilizaţia Pământului trebuie să urce pe o treaptă mai înaltă a valorilor spirituale: „Când iubirea de aproapele vostru vă va caracteriza pe toţi, atunci Fiii Luminii îşi vor face apariţia şi Regatul Dumnezeului vostru se va înstăpâni pe Pământ.” Miller îşi dă seama că extratereştrii folosesc numele de „Fiii
- 13. Luminii” pentru aceleaşi entităţi care în Biblie sunt numite îngeri. Soltec menţionează că cei ce critică fenomenul OZN au întrebat adesea de ce extratereştrii nu contactează guvernele pământene în mod oficial, dacă sunt atât de avansaţi. El era acum în măsură să ofere un răspuns, şi anume că, spre deosebire de ceea ce se credea, extratereştrii contactaseră în ultimul timp atât guverne, cât şi savanţi de vârf, dar aceştia respinseseră cu dispreţ mâna întinsă, deoarece nu doreau să renunţe la puterea lor, în perspectiva Noii Ere (New Age) care va veni. Ei sau înţeles să instituie o politică de dezinformare, motiv pentru care extratereştrii sau hotărât să contacteze oameni obişnuiţi, în speranţa că, treptat, numărul celor ce înţeleg va creşte şi populaţia va ajunge să impună schimbarea conducătorilor politici. Soltec îi mai povesteşte că în vechime locuitorii Atlantidei şi cei ai Lemuriei, mânaţi de lăcomie, au purtat un război termonuclear ucigător. Acum există pericolul ca istoria să se repete. „Oare nuşi dau seama oamenii că distrugerea materiei este opusă voinţei Creatorului materiei?” Tot de la Soltec, Miller află că Pământul se îndreaptă spre un nor de particule radioactive, iar navele extraterestre care orbitează în jurul planetei noastre ne protejează de ameninţarea lor. Contactele lui Miller cu extratereştrii au durat timp de peste douăzeci de ani, comunicările primite fiind atent înregistrate în numeroase scrieri şi benzi magnetice. Frank Stranges a fost (ca şi Daniel Fry) un alt contactat cu o bună pregătire universitară. El a fost adesea întrebat ce anume 1a determinat să se încurce în această poveste. După declaraţiile sale, publicate în trei cărţi, începând din 1956 el a avut mai multe întâlniri cu fiinţe extraterestre. De pildă, întro bună zi, fiind cu treabă în clădirea Pentagonului din Washington, Stranges sa întâlnit cu un individ numit Val Thorn care era venit din… Venus. Deşi înfăţişarea sa era perfect umană, individul respectiv avea mâini moi, ca şi când nar fi fost din carne şi oase, iar degetele sale erau netede, fără amprente. Deşi până atunci nu se mai întâlniseră, extraterestrul îi ştia numele. Spunea că se află aici pentru nişte probleme privind îmbrăcămintea. Avea pe el o salopetă care nu se închidea pe piept cu un fermorar, ci era suficient să pună alături cele două laturi şi să treacă palma peste piept pentru ca laturile să se lipească printro sudură invizibilă, graţie unei forţe misterioase. Stranges va afla că Val Thom era un soi de misionar interplanetar în slujba „Domnului”. Val şi tovarăşii săi aveau impresia că omul se depărtase prea mult de Dumnezeu şi avea nevoie de ajutor, pentru a fi adus înapoi pe drumul cel drept. După spusele lui Stranges, straniul vizitator iar fi făcut o aluzie din care se putea înţelege că ar putea fi aceeaşi persoană cu Iisus Hristos. Despre Val Thorn se mai spuneau şi alte istorii bizare. Dacă ar fi să1 credem pe ofiţerul Harley Andrew Byrd, întro zi de la mijlocul lunii martie 1957, un OZN ar fi aterizat, în văzul a doi poliţişti, în zona oraşului Alexandria (Virginia), la circa 22 de kilometri sud de clădirea Pentagonului. Din OZN a coborât un bărbat tânăr şi chipeş care sa dus direct la maşina poliţiştilor,
- 14. rugândui, întro englezească impecabilă, să1 ducă la Ministerul de Război cunoscut şi sub numele de Pentagon. Poliţiştii au luat legătura cu oficialităţile în drept şi Val Thorn a fost primit de unul dintre locţiitorii ministrului, apoi, timp de două ore, de vicepreşedintele Statelor Unite (devenit mai târziu preşedinte) – Richard Nixon. După aceasta, Val Thorn a fost găzduit întro încăpere din Pentagon, până în 16 martie 1960, când sa întors în locuinţa sa subterană de pe Venus. Merită o menţiune fugară secta ISOZEN (Internelle Synthese Operative Zetetique Energetique etNucleonique…) din Franţa, condusă de J. Martin şi J. P. Appel, reunind câteva mii de adepţi, care, la începutul anilor '80, făceau pregătiri pentru o emigrare masivă pe o planetă din zona Alfa Centauri. Respectivii indivizi promovau şi o morală mai libertină, ceea ce a dus în cele din urmă la desfiinţarea sectei, prin hotărâre judecătorească, pentru orgii, trafic de droguri, proxenetism şi şantaj. În aceeaşi zonă geografică, o altă sectă umbla să achiziţioneze în 1981 o fermă lângă Cevennes (Franţa), pentru a creşte tritoni de baltă. Aceştia urmau să fie expediaţi pe planeta Baal, care sar găsi undeva lângă steaua Betelgeuse, cu ajutorul unor OZNuri ce urmau să sosească la momentul potrivit. Sectanţii primiseră informaţia că civilizaţia acestei planete era pe cale de dispariţie, deoarece reprezentanţii ei sufereau de sterilitate. Ultima lor salvare erau tritonii de baltă… 2. Întâlniri de gradul iv. OZNurile – o problemă mai serioasă decât pare la prima vedere. Mii de rapoarte privind răpiri de oameni. Extratereştrii folosesc oamenii drept cobai de reproducere? Care este deosebirea dintre răpiţi şi contactaţi? ÎNCEPUTUL UNEI MITOLOGII. În ziua de 24 iunie 1947, la ora două după amiaza, Kenneth Arnold îşi lua zborul de pe un aeroport din zona Cascade Mountains, din statul Washington, cu avionul său personal Callier, cu un singur motor şi un singur loc, special conceput pentru zona muntoasă. Kenneth Arnold avea 32 de ani şi era un om de afaceri cu o solidă reputaţie, care concepuse şi patentase un sistem de control al incendiilor, din instalarea căruia câştiga destul de bine. În plus, era locţiitor de şef al poliţiei (Deputy Federal US Marshal) în oraşul său. În ziua aceea, el dorea să ajungă în oraşul Yakima din statul Washington. Pe drum, şia propus să se abată puţin de la traseul obişnuit pentru a încerca să găsească un avion de transport Curtess C46 al Marinei, care dispăruse în zonă. Premiul pentru găsirea lui era de 5 000 de dolari. Kenneth Arnold avea la activ peste 4 000 ore de zbor, precum şi un permis special pentru astfel de operaţii de salvare, avionul său putând ateriza sau decola pe piste scurte şi neamenajate. În acea zi de 24 iunie vremea era splendidă, iar vizibilitatea excelentă. Kenneth a examinat cu atenţie zona, fără a descoperi însă nici o urmă a avionului dispărut. La un moment dat, pe când efectua o întoarcere, o lumină extraordinar de puternică 1a orbit pentru câteva secunde. O clipă, şia imaginat că este pe cale să se ciocnească de un alt avion. Apoi şia dat seama
- 15. că lumina venea de la o formaţie de patru obiecte, urmate de alte cinci, zburând strălucitoare în bătaia soarelui, în două şiruri paralele, deasupra muntelui Rainier (4 400 metri) Unul dintre obiecte era mai întunecat, avea o formă de semilună şi un soi de cupolă deasupra. Observarea a durat trei minute şi ia permis pilotului să estimeze, în funcţie de nişte repere de pe sol, că viteza obiectelor era de cel puţin 2 100 kilometri pe oră. Nici un avion pământean nu putea atinge o asemenea viteză; abia peste patru luni urma să se stabilească primul record supersonic, cu puţin peste 1200 kilometri pe oră. Când, în jurul orei patru, a aterizat la Yakima, Kenneth ia relatat istoria lui Al Baxter, comandantul aeroportului, făcândui şi o serie de schiţe. Acesta a chemat câţiva instructori de elicoptere şi piloţi, pentru aşi da cu părerea. Unul dintre ei a opinat că poate era vorba despre nişte rachete teleghidate, experimentate la o bază militară apropiată. Descrierile nu prea se potriveau însă. Kenneth şia continuat zborul spre Pendleton, în Oregon. Rutina cerea ca primul comandant de aeroport săi transmită celui deal doilea cele raportate de pilot. Deci, atunci când a aterizat, eroul nostru era deja aşteptat de o seamă de persoane avide de amănunte. Kenneth era de acum pe cale să creadă că a fost martorul experimentării unei arme secrete, care putea fi una rusească. Sa hotărât să viziteze deci biroul local al FBI. Acesta era însă închis. Atunci sa îndreptat către un ziar local. Aici se afla şi corespondentul Bill Becquette, care a expediat ştirea agenţiei Associated Press. Între altele, textul menţiona că obiectele nu aveau aripi şi zburau săltând, aidoma planarii unei farfurioare aruncate razant pe suprafaţa unei ape. A doua zi, presa din întreaga lume preluase, cu titluri de o şchioapă, ştirea că un pilot american se întâlnise cu nişte farfurii zburătoare. A urmat o avalanşă de vizite, scrisori, telegrame, telefoane, cărora martorul a încercat, timp de trei zile, să le facă faţă cu eroism. La capătul lor, declara că are impresia că este singurul om sănătos întro imensă casă de nebuni. El a încercat să se refugieze întro altă localitate, unde să fie lăsat în pace. In tot acest timp, el continua să fie convins că văzuse nişte aparate militare secrete. Presa, precum şi o parte a marelui public începeau să creadă însă că obiectele erau de origine nepământeană. Ulterior, sa constatat că nu era nici prima semnalare a unor obiecte zburătoare neidentificate, nici măcar prima care câştigase atenţia presei. Seriozitatea şi credibilitatea lui Kenneth Arnold a făcut însă din relatarea sa prima care a căpătat o atât de largă publicitate. De acum înainte, termenul bizar de „farfurie zburătoare” va desemna pentru toată lumea ceva straniu şi nefiresc, în genul unei maşini zburătoare, posibil de origine extraterestră. Încă mai important, de acum înainte o mulţime de oameni care până atunci nu ar fi avut curajul săşi împărtăşească păţaniile, vor începe să raporteze întâlniri asemănătoare. Numai în iunie şi iulie 1947 vor fi raportate 850 de întâmplări cu OZNuri. Între ele, faimosul caz din 4 iulie 1947, când din nou presa din lumea întreagă va relata ştirea că la Roswell (New Mexico) sa prăbuşit un OZN şi au fost capturaţi câţiva extratereştri morţi, ce au fost duşi
- 16. în mare secret la o bază a aviaţiei militare – ştire dezminţită, evident, a doua zi de oficialităţi. Desigur, inevitabil, au apărut şi farsele cu false OZNuri. Oamenii de ştiinţă, ca şi marele public, au încercat să găsească explicaţii pentru toate aceste relatări, inclusiv pentru observaţiile lui Kenneth Arnold. Pe lângă pasionaţii noului fenomen, care sau grăbit să vorbească de pildă despre o invazie extraterestră, sa creat o categorie de persoane (numite debunkers) care şiau propus să demonstreze că toate OZNurile au cauze obişnuite. Unele OZNuri, spuneau aceştia, sunt explicabile în limitele a ceea ce cunoaştem (planete strălucitoare, reflectarea razelor soarelui pe parbrizul avionului etc), iar celelalte au tot cauze naturale, pe care le putem intui şi explica în viitorul apropiat. Acest optimism na rezistat însă analizelor. Deoarece situaţia devenea îngrijorătoare, în iulie 1947 a fost solicitat FBI să încerce să dezlege misterul, apoi au fost însărcinate cu această misiune alte organisme oficiale, unele dintre ele secrete. La ora actuală, după mai bine de cincizeci de ani, situaţia încă nu sa limpezit. Kenneth Arnold, care a devenit, desigur, şi ţinta unor glume răutăcioase, declara peste mulţi ani: „Sunt absolut sigur de ceea ce am văzut; dar, credeţi mă, dacă aş mai vedea un fenomen de genul acesta pe cer, chiar şi o casă cu etaj zburătoare, naş mai sufla nimănui o vorbă.” Pe parcurs, sa descoperit că discuri zburătoare fuseseră văzute cu mult timp în urmă, inclusiv de observatori avizaţi. De pildă, faimosul astronom francez Charles Joseph Messier, creatorul catalogului de nebuloase folosit şi azi, a ţinut o comunicare ştiinţifică în 1777 despre observarea mai multor OZN uri pe care lea descris drept „discuri rotunde, întunecate”. Cât despre expresia de „farfurie zburătoare”, sa găsit că ea fusese folosită în presă pentru descrierea unor obiecte zburătore misterioase încă de prin 1880 (e drept, fără ca termenul „să prindă”). Pe parcursul celor cincizeci de ani scurşi după întâmplarea cu Kenneth Arnold, a avut loc şi o anumită modificare a atitudinii marelui public. Un sondaj Gallup din 1966 arăta că 40% din locuitorii SUA erau convinşi că OZN rile sunt reale; în 1974, această cifră a crescut la 54%, în 1980 la 60%, iar în 1984 la 80%. În 1971, o anchetă organizată de revista Industrial Research dovedea că 54% din oamenii de ştiinţă credeau că e probabil ca OZNurile să existe. În 1993, 40% din americani erau convinşi că extratereştrii au vizitat Pământul. O altă anchetă, organizată de revista Newsweek în 1996, arăta că 48% din americani credeau în realitatea OZNurilor, iar 29% credeau că omenirea a intrat deja în contact cu extratereştrii. Această evoluţie se datora, între altele, faptului că fenomenul OZN sa îmbogăţit cu zeci de mii de noi rapoarte privind întâlniri deosebit de spectaculoase (e drept, totuşi suficient de eluzive pentru a nu fi în măsură să convingă comunitatea oamenilor de ştiinţă). Urmele lăsate pe sol de obiecte care au fost văzute aterizând au fost examinate cu toată atenţia, atestânduse că unele dintre efectele constatate (de pildă, puternica iradiere) nu puteau fi produse prin activitate umană. Destul de multe OZNuri au fost văzute de astronauţi în spaţiul extraterestru, ceea ce excludea
- 17. posibilitatea ca ele să fi fost fenomene atmosferice. Alte ciudăţenii, cum ar fi mutilările de animale (care la mijlocul anilor '80 trecuseră de 10 000), cercurile şi alte figuri geometrice apărute în lanurile de cereale, au fost asociate şi ele OZNurilor, lărgind ipostazele în care era percepută activitatea acestora. La ora actuală, cititorul român interesat de subiect are la îndemână o bibliografie suficient de bogată ca să nu mai fie cazul să dăm exemple în acest sens. RĂPIRI DE OAMENI EFECTUATE DE OZNURI. Există însă un domeniu care, deşi la un moment dat avea un statut marginal şi jenant, a ajuns treptat în primplanul întregului fenomen OZN. Tocmai când poveştile contactaţilor începuseră să cadă întro anumită desuetudine, au început să prolifereze cele legate de presupusele răpiri de oameni efectuate de OZNuri. Primele cazuri raportate păreau tot atât de absurde ca şi poveştile contactaţilor. De pildă, tânărul Antonio Villas Boas afirma că în noaptea de 15 octombrie 1957, în timp ce ara cu tractorul pe un câmp din Brazilia, a fost sechestrat de nişte omuleţi întro navă şi adus în situaţia de a avea o experienţă sexuală cu o creatură feminoidă. Apoi, în noaptea de 19 septembrie 1961, negrul Barney Hill şi soţia sa albă Betty, care se întorceau cu maşina dintro vacanţă petrecută în Canada, către locuinţa lor din Portsmouth (New Hampshire S. U. A.), au fost escortaţi întrun OZN, unde li sa făcut o examinare medicală. Sociologul Thomas E. Bullard a întreprins o anchetă prin care a dovedit că între aceste istorii, cărora li se mai adaugă şi o a treia, mai puţin mediatizată, na existat nici o posibilă contaminare. Oricum, cele două istorii de mai sus sunt considerate „pietrele de temelie” ale întregului şir care a urmat. La acestea se adaugă şi cazul lui Herbert Schirmer, un poliţist din Ashland, Nebraska, care, patrulând în noaptea de 3 decembrie 1967, la ora 2.00, a văzut un obiect luminos, ovoidal, aşezat pe şosea. Din obiect au coborât câteva creaturi care lau invitat pentru o jumătate de oră în navă, unde a văzut o mulţime de lucruri stranii şi sau transmis nişte mesaje. În ultimele două cazuri de mai sus, majoritatea detaliilor răpirii au ieşit la iveală prin regresie hipnotică, efectuată de psihologi profesionişti. Prin această tehnică, cel hipnotizat este pus să se întoarcă, în amintire, întrun moment trecut al vieţii sale. Metoda are o eficacitate bine verificată; dacă, de pildă, ni se sugerează că neam întors în clasa întâi şcolară, ne vom vedea înjur toţi colegii, îi vom şti pe nume, vom putea descrie planşele de pe pereţi etc, într un mod imposibil de reprodus în starea obişnuită de trezie. Metoda nu este proprie analizei fenomenelor paranormale; ea se foloseşte şi în criminalistică, pentru ca martorii săşi amintească detalii pe care altminteri nu le mai ţin minte, ori de către psihologul ceşi pune pacientul să retrăiască evenimentele în care el bănuieşte că sa întâmplat un eveniment traumatizant. La vremea respectivă, însă, nici lumea ştiinţifică, nici opinia publică nu erau dispuse să accepte realitatea unor răpiri efectuate de OZNuri. O primă schimbare a produso cazul din orăşelul Pascagoula. (Mississippi), aflat pe malul Golfului Mexic. În 11 octombrie 1973, în jurul orei 19.00, Charles
- 19. au fost în acelaşi timp şi autori de excepţie. De pildă, cazul Betty Andreasson Luca a fost investigat, începând din 1977, de către Raymond E. Fowler, care i aj consacrat, în timp, patru cărţi, devenite de referinţă, intitulate: The Andreasson Affair (1979), The Andreasson Affair – Phase Two (1982), The Watchers: The Secret Design Behind UFO Abduction (1990) şi The Watchers II: Exploring UFOs and the NearDeath Experience (1995), dintre care primele două au fost traduse şi în româneşte (cu titlul Cazul Andreasson). Leo Sprinkle, până în 1989 profesor de psihologie la Universitatea statului Wyoming din Laramie, a fost printre primii universitari care sa aplecat, cu instrumente cu adevărat ştiinţifice, asupra fenomenului răpirilor. Începând din 1982, el a organizat anual la Laramie întâlniri ale persoanelor răpite şi ale cercetătorilor OZN (aşanumitele Rocky Mountain Conferences). După 1989, a fost silit să demisioneze din postul său de profesor activ, întră altele deoarece devenise notorie declaraţia sa precum că el însuşi ar fi fost răpit de un OZN. Sprinkle a rămas în continuare consultant şi „profesor emerit” al Universităţii. În 1994, avea la activ peste 300 de cazuri de răpiri studiate personal. Practician remarcabil în domeniul regresiei hipnotice, el a fost preocupat nu doar de răpiri, ci şi de alte zone ale paranormalului, cum ar fi reîncarnările şi amintirile din presupuse vieţi anterioare. Sprinkle recunoaşte că nu poate garanta că informaţia obţinută prin regresie este adevărată sau falsă, dar constată că ea ajută la însănătoşirea multor pacienţi. El a efectuat şi studii statistice, pentru a găsi corelaţii semnificative între răpirile OZN şi altei experienţe paranormale. Crezul său ştiinţific, în toate aceste direcţii, este: „să continuăm să explorăm, în timp ce continuăm să ne îndoim”. Aşa cum scria în 1981, convingerea sa este că aceste fenomene fac parte dintrun plan a cărui finalitate este transformarea pământenilor în cetăţeni ai Cosmosului, plan pus în practică de fiinţe în esenţă binevoitoare. Budd Hopkins este un artist din NewYork, ale cărui sculpturi abstracte pot fi admirate, de pildă, la faimosul Muzeu Whitney şi la şi mai faimoasele Galerii Guggenheim. La un moment dat, pe când OZNurile nul preocupau câtuşi de puţin, a fost rugat să ajute un tânăr care avusese o experienţă de lacună în timp„ în timp ce parcursese, noaptea, cu maşina, o anumită porţiune de şosea, după care rămăsese cu obsesii şi o stare accentuată de rău. Hopkins sa adresat în acest sens unei psihoterapeute newyorkeze, specializată în tratamente prin hipnoză, dr. Aphrodite Clamar. Regresia hipnotică efectuată de aceasta asupra tânărului a scos la iveală istoria unei răpiri OZN cu conotaţii sexuale. Au urmat circa o duzină de alte persoane, fiecare debitând sub hipnoză întâmplări care păreau construite pe acelaşi calapod. Pentru psihote rapeută, toate cele dezgropate astfel formau un fenomen psihic straniu, inedit şi deocamdată inexplicabil, în timp ce Budd Hopkins credea că îndărătul lor se aflau semnele unei agresiuni discrete ale unei puteri nepământene. Omuleţii cenuşii, cu ochi imenşi şi înfăţişare de insectă, descrişi în cazurile examinate de Budd Hopkins ca autori ai răpirilor OZN, taie cu sânge rece în carnea victimelor umane paralizate, le montează implanturi şi nu le înţeleg angajarea
- 20. afectivă când e vorba, de pildă, de pierderea unui copil. Treptat, Hopkins a ajuns la concluzia că era vorba despre un imens experiment genetic, practicat asupra omenirii, de multe milenii încoace, efectuat de entităţi venite dintro altă lume, care încercau săşi ascundă activităţile ştergând memoria victimelor (de unde acea „lacună în timp”). Budd Hopkins şia publicat aceste idei în cartea Missing Time (1981). Reacţia publicului a fost promptă şi concretizată în scrisori de la 400 de persoane care aveau impresia că au trăit un incident asemănător. Din aceste scrisori îşi va selecţiona autorul, care a început el însuşi să aplice regresia hipnotică, viitoarele sale anchete. Dar cartea lui Hopkins a adus şi alte revelaţii – faptul că majoritatea celor în cauză au avut parte de răpiri repetate, dintre care prima în jurul vârstei de 56 ani, ori faptul că familii întregi au fost şi continuă să fie urmărite astfel, generaţie după generaţie. În Intruders (1987), cea dea doua carte a sa, Hopkins descrie în premieră cazul Kathie Davis, în care, aparent, ea a fost însămânţată artificial cu ocazia unei răpiri, ca apoi, peste câteva luni, să i se extragă fătul. După câţiva ani, din nou cu ocazia unei răpiri, i se prezintă un copilaş hibrid, cu aspect fragil şi bolnăvicios, spunânduise că este copilul ei. „Sarcina întreruptă” a Kathiei devenea simbolul noii orientări a OZNisticii sfârşitului de secol. Aceeaşi carte (ca de altfel şi volumul Watchers de Raymond Fowler, în 1990), a sugerat o posibilă legătură între fenomenul OZN şi experienţele extracorporale, între psihicul omenesc şi globurile luminoase etc. Thomas E. Bullard Ph. D. Avea în evidenţă, încă din 1987, peste 300 de cazuri de răpiri. Dintre acestea, 132 erau din S. U. A., 50 din alte ţări de limbă engleză, 69 din America Latină, 28 din ţări continentale ale Europei, 3 dini fosta U. R. S. S. Două treimi dintre victimele răpirilor erau bărbaţi, iar o treime femei. În 76% dintre cazuri, răpirea a avut un singur martor; în 49 cazuri, auj fost doi martori, în 12 cazuri – trei, iar în alte 12 – mai mulţi. Regresia hipnotică a fost folosită în 31% dintre cazuri, în celelalte amănuntele fiind reamintite spontan. Persoanele răpite proveneau din toate păturile societăţii, aveau toate nivelurile de educaţie şi cele mai diverse ocupaţii, observânduse o anumită preferinţă pentru persoanele obligate prin profesie să petreacă mai mult timp noaptea sub cerul liber. După statistica sa, vârsta cea mai des întâlnită printre cei răpiţi era între 2030 de ani, numărul cazurilor reducându se drastic peste 40 de ani. Th. Bullard a descoperit un scenariu ideal al unei! Răpiri, compus din opt părţi: capturarea, examinarea, discuţiile cu răpitorii, vizitarea navei, o călătorie întrun loc nepământean, apariţia sau manifestarea divinităţii, revenirea acasă, postefecte. În cadrul tuturor acestora, se pot regăsi numeroase detalii care se repetă surprinzător de asemănător la martori din diverse locuri, cu diverse pregătiri, de diverse vârste etc. Tot el a făcut, în 1996, un alt sondaj, de data aceasta printre specialiştii în regresie hipnotică având experienţă în anchetarea cazurilor de răpiri. Dintre mai mulţi specialişti invitaţi au răspuns 13, având însă la activ 1700 de cazuri. Puţini dintre cei examinaţi aveau amintirea vie a răpirii (prof. John Mack, un alt celebru specialist în domeniu, estima la 30% numărul acestora). Ceva mai
- 22. examinare medicală sau au suferit alte manipulări de acelaşi tip (întâlniri de gradul IV). Alte sondaje par să indice că proporţia fenomenului ar putea fi mult mai mare, numărul total al persoanelor care prezintă simptome ce trimit la o posibilă răpire fiind de ordinul sutelor de mii, dacă nu chiar al milioanelor numai pentru S. U. A. În 1991, organizaţia Ropert a efectuat trei anchete naţionale în S. U. A., pe un eşantion reprezentativ de 6 000 persoane, în beneficiul companiei Bigelow Holding. Analiza finală indica faptul că 2% din americanii adulţi avuseseră în trecutul lor o serie de experienţe care sugerau ca posibilă o răpire care lea fost ştearsă din memorie. Chiar şi specialişti dintre cei mai sceptici – de pildă, sociologi înarmaţi cu toate instrumentele meseriei lor – au fost obligaţi să recunoască, dacă nu realitatea fenomenului, cel puţin răspândirea tot mai largă a convingerii Privind existenţa răpirilor, în special în ultimii zece ani. În consecinţă, acestui fenomen iau fost consacrate studii cât se poate de ştiinţifice. Sociologii nu sau hazardat, evident, în găsirea unor explicaţii. Intre care menţionez şi cartea mea întâlniri de gradul IV (Editura Teora, 1996, cu o reeditare îmbogăţită în 1997). În 1991, dr. Leo Sprinkle rezuma istoria de jumătate de secol a schimbări de atitudine faţă de fenomenul OZN prin următoarele cuvinte: „La început, nu era bine dacă vedeai lumini care se mişcau pe cer. Apoi, a fost bine să vezi lumini pe cer, dar nu era bine să vezi obiecte pe cer. Apoi, a fost bine dacă vedeai obiecte pe cer, dar nu era bine să vezi obiecte aterizate pe sol. Apoi, a fost bine dacă vedeai obiecte pe sol, dar nu era bine să vezi umanoizi lângă obiectele aterizate. Apoi, a fost bine dacă vedeai umanoizi, dar nu era bine dacă interacţionai cu ei. Apoi, a fost bine dacă erai luat la bord şi examinat, dar nu era bine să treci prin experienţe paranormale sau psihice pe parcursul acestor întâlnirilor cu OZNurile. Apoi, a fost bine dacă raportai evenimente paranormale, dar nu era bine dacă spuneai că ai intrat în comunicare cu „entităţile„ din OZNuri. Acum, se consideră că e normal să fii răpit de „entităţi„ coborâte din OZNuri şi să intri în comunicare cu ei, dar nu este bine să consideri că mesajele care ţi se transmit au sens. Ce urmează oare?” Aminteam că implicarea în studiul fenomenului OZN a determinat ca dr. Sprinkle, căruia nu i se puteau nega meritele profesionale, să fie declarat „profesor emerit” şi „consultant”, dar îndepărtat de la catedră. Totuşi, au existat alţi universitari care, fără teama de consecinţe, au preluat ştafeta. De pildă, cititorul sceptic şi neavizat sar putea să fie surprins să afle că, între 12 şi 17 iunie 1992, laMassachusetts Institute of Technology (M. I. T.), una dintre cele mai faimoase universităţi politehnice din lume, a fost organizată Conferinţa pentru studiul răpirilor efectuate de OZNuri. Cei doi preşedinţi ai conferinţei au fost profesorul David E. Pritcard, Ph. D. (51 ani), specialist în fizică atomică şi moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaţionale, fizician care lucrează la M. I. T. Din 1968, şi profesorul John E. Mack, M. D. (63 ani), profesor de psihiatrie, timp de douăzeci de ani, la nu mai puţin faimoasa
- 23. Harvardl Medical School din Cambridge şi fost director al secţiei de psihiatrie a spitalului acestei universităţi. La această conferinţă a participat şi Thomas Bullard Ph. D., prof. David Jacobs Ph. D., Budd Hopkins, Jenny Randles, John S. Carpenter, ca şi alţi investigatori de prestigiu ai fenomenului OZN. Cercetătorii participanţi aveau la activ în total circa 2 000 de cazuri examinate cu rigoare. In rapoartele anexate, majoritatea victimelor afirmau] că au fost răpite de OZNuri, examinate apoi de nişte creaturi cenuşii, înalte de 1 1,3 metri, cu membre subţiri, cu însuşiri telepatice, cu cranii enorme şi ochi negri, hipnotici, imenşi. Destul de des se semnalează totuşi şi vizitatori înalţi, cu plete blonde sau albe, cu robe albe, lungi şi strălucitoare. Ei apar câte doi, j trei sau patru, încadrându1 pe cel răpit. Foarte des se raportează şi alte elemente bizare, cum ar fi: o rază de lumină care coboară din misterioasa nava şi îl ridică în aer pe cel răpit, examinări medicale, mesaje apocaliptice sau ordinul ca victima să uite totul. Extraordinarul mister al fenomenului rezidă în marea similitudine a istorisirilor celor răpiţi. Din circa 6070 de elemente semnificative comune nituror răpirilor, cel puţin câteva zeci se regăsesc, sistematic, la fiecare victima. Remarcabilă este şi consistenţa detaliilor din relatări. Aceste persoane, fiecare cu o bună reputaţie în comunitatea în care trăia, nu se cunoşteau între ele, nu au fost contaminate anterior cu istorii despre OZNuri şi sau decis, de regulă ezitant şi timid, săşi expună incredibilele lor istorii. Cei în cauză au fost supuşi, în cea mai mare parte, unor teste psihiatrice şi psihologice, au fost examinaţi cu detectorul de minciuni şi au suportat diverse alte teste, fără a putea fi dovediţi ca mincinoşi sau bolnavi. În martie 1992, întrun articol din prestigiosul British Medical Journal, s a anunţat că oamenii de ştiinţă britanici au constatat că numărul de spermatozoizi produşi de un bărbat sănătos a scăzut la jumătate în ultimii cincizeci de ani, cauza cea mai probabilă fiind poluarea, acumularea de toxine în mediu. Se întâmplă că forme larvare sau fetale ale unor specii nuşi mai desăvârşesc dezvoltarea normală, ci devin, în acel stadiu intermediar de evoluţie, sexualiceşte mature. La unele specii de amfibii, de pildă, această anomalie este obişnuită, depinzând de temperatura mediului. Această proprietate se numeşte neotenie. Prin acest proces, fiinţe având gene aproape identice vor avea înfăţişări foarte diferite; diferenţa dintre ele nu este deci în zestrea genetică, ci în modul de activare a unor gene. Natura „foloseşte” uneori acest „truc” pentru a da la iveală specii cu totul noi faţă de cele existente. Un exemplu de neotenie este, se pare, apariţia omului. Fetuşii de om şi de cimpanzeu seamănă; extraordinar de mult, dar omul nu mai ajunge la „maturitatea tip cimpanzeu”, ci se opreşte undeva pe drum, omul semănând cu un făt de cimpanzeu a cărui; evoluţie spre cimpanzeul adult sa întrerupt brusc. Astfel, spre deosebire de vărul său pe scara evoluţiei, omul este aproape complet lipsit de păr şi are capul proporţional mai mare faţă de corp etc. Nu cumva această schimbare sa datorat unei intervenţii externe? Nu cumva
- 24. această intervenţie continuă? Nu cumva aşanumiţii extratereştri sunt fiinţe obţinute din material genetic uman prin aceeaşi neotenie? Există oare cineva care efectuează manipulări genetice asupra unor embrioni umani, pentru ai împiedica să ajungă la înfăţişarea normală, omenească, oprindui întrun stadiu în care capul este şi mai mare, comparativ cu un corp firav, şi în care părul lipseşte cu desăvârşire. Asemănarea dintre un embrion uman şi imaginile raportate ale extratereştrilor cenuşii este izbitoare. Numai că, în cazul acestui nou pas în evoluţie, se pare că a apărut un, obstacol; dacă toate mamiferele nasc pui vii fără dificultăţi, naşterea la om pune deja probleme, deoarece, pe de o parte, capul pruncului este foarte mare, iar pe de altă parte, canalul pelvian nu se mai poate lărgi deoarece ar afecta mersul biped. Cu alte cuvinte, creşterea volumului craniului la mamifere a atins limita superioară în cazul omului. Deja foarte mulţi copii se nasc, din acest motiv, prin cezariană. O fiinţă cu un creier mai mare nu sar mai putea naşte deci pe cale naturală. Anumiţi analişti ai fenomenului OZN se întreabă dacă nu cumva cele de mai sus reprezintă o explicaţie pentru istoriile relatate de victimele unor presupuse răpiri: recoltarea de ovule şi spermă, însămân ţarea artificială însoţită de primele semne de graviditate, apoi, după circa trei luni, dispariţia sarcinii, prin avortarea fătului cu ocazia unei alte răpiri, intro ducerea acestuia întrun uter artificial cu aspect de borcan ultrasofisticat, până la atingerea dimensunilor la care va putea începe o viaţă autonomă. Ce se întâmplă de fapt? Să fie vorba despre un imens experiment genetic, bazat pe zestrea biosferei pământeşti, în particular, deci, despre crearea de noi rase de oameni din cele deja existente, aşa cum cred, de pildă, Raymond powler şi Budd Hopkins? Sau poate despre o tentativă de hibridare a omului cu fiinţe venite din alte colţuri ale realităţii, aşa cum presupune John Mack? Sau poate este altceva? ÎNTRE RĂPIŢI ŞI CONTACTAŢI. Sa subliniat nu o dată că diferenţa esenţială dintre răpiţi şi contactaţi este că primii par să fie realmente traumatizaţi de experienţa pentru care depun mărturie, nefiind interesaţi de publicitate, de interese materiale sau de altă natură, în timp ce contactaţii niciodată nu se arată dezinteresaţi de acestea. In plus, răpiţii se simt de regulă ghinionişti, agresaţi de nişte făpturi mai mult sau mai puţin respingătoare, ajungând să aibă un comportament confuz şi anxios şi săşi pună la îndoială sănătatea mintală, în timp ce contactaţii se simt nişte „aleşi” pentru misiuni suprapământene; ei descriu invariabil fiinţe ideale întro ambianţă ideală. Dar aduce oare această diferenţă vreun argument contra existenţei răpirilor? Credem că este vorba mai degrabă despre diversitatea unor reacţii omeneşti în faţa unui fenomen încă necunoscut sau poate, de ce nu, de categorii diferite de acţiuni ale vizitatorilor în cadrul aceluiaşi mare experiment. Din acest motiv, nici nu vom face, în cele ce urmează, acea distincţie categorică între răpiţi şi contactaţi, pe care o practică, de pildă, literatura franceză consacrată subiectului.
- 25. Fenomenul contactaţilor, cel de care neam ocupat în capitolul precedent, nu a dispărut o dată cu proliferarea şi mediatizarea cazurilor de întâlniri de gradul IV, ci a suferit o metamorfoză, o evoluţie profundă de la descrierile naiv entuziaste ale anilor '50 către o viziune mai complexă şi mai matură. Un caz care ilustrează foarte bine această evoluţie este cel al lui William Herrmann, analizat în cartea colonelului de aviaţie în retragere Wendelle Steyens, UFO Contact from Reticulum (1989). Începând cu 12 noiembrie 1977, Bill Herrmann, cetăţean onorabil de 26 de ani din North Charleston (Carolina de Sud), oraş aflat pe malul râului Ashley, a văzut în mai multe rânduri un disc zburător deasupra câmpului din preajma casei sale, dar a fost convins că trebuie să fie nişte vehicule experimentale ale armatei. În 18 martie 1978, la ora 21.20, zăreşte din nou OZNul. Pleacă să1 urmărească mai bine. Acesta, un disc cu diametrul de circa 10 metri, care plutise nemişcat la o altitudine de vreo 500 de metri, îşi stinge dintro dată luminile şi în clipa următoare apare în faţa lui Bill, la 10 metri deasupra solului. Un fascicul de lumină albastră se opreşte asupra martorului, îl paralizează şi îl ridică în aer. Bill îşi revine întro încăpere cu pereţii curbaţi, scăldată întro lumină roşie. Era întins pe o masă lungă, iar deasupra sa se găsea un dreptunghi de care nuşi putea dezlipi privirea; în cadrul lui, se succedau întrun ritm ameţitor culori, lumini, care păreau să1 liniştească. Pe piept avea un obiect metalic, greu şi rece. Observă în dreapta şi stânga sa doi omuleţi identici, înalţi de 1,351,50 metri, cu trăsături orientale ale feţei. Aceştia erau complet lipsiţi de păr, cu pielea neobişnuit de albă, cu ochi de pisică, aproape de două ori mai mari decât cei ai oamenilor. Aparent vorbeau, dar gura nu li se mişca deloc în acest timp. Bill este examinat medical, apoi i se permite să viziteze nava. I se spune cu această ocazie că OZNul aparţine unei reţele şi vine din preajma stelei Zeta Reticuli. Membrii „reţelei” ne ţin de mult sub observaţie, dar se tem că oamenii vor abuza de ştiinţa lor; acesta este un motiv pentru care un contact oficial nu va avea loc prea curând. În câteva cazuri (Roswell, Laredo etc), sistemele primitive ale radarelor pământene au cauzat prăbuşirea unor nave ale reţelei. Apoi Bill este anunţat că trebuie să plece şi că, pe moment, va uita ceea ce a văzut, dar că vizitatorii vor avea grijă de el în continuare. Este depus pe pământ cu ajutorul aceleiaşi raze albastre. Dintro dată, Bill nuşi mai aminteşte nimic, cu excepţia faptului că a ieşit să urmărească un OZN. Vede obiectul îndepărtânduse. Peisajul din jur este însă complet altul decât cel pe care îl ştia. Îl cuprinde groaza şi începe să se roage. Va fi cules peste puţin timp de pe şoseaua din apropiere de o patrulă de poliţie. Află că este la circa 15 kilometri de casă, şi că este trecut de miezul nopţii. În săptămânile următoare, Bill este chinuit de migrene şi insomnii. Treptat, încep săi revină în memorie fragmentele răpirii. Ia legătura cu doi investigatori ai fenomenului OZN: Wendelle C. Stevens din Tucson (Arizona) şi John Fielding din New York, cu care va reuşi treptat reconstituirea evenimentelor.